Domnului Profesor, cu dragoste (02.01.2020)

 

M-am tot gândit cum aș putea defini în câteva cuvinte sau chiar într-unul singur uriașa personalitate a celui care a fost Domnul Profesor Clement Gavrilă-Sălăuța, cel care în a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2019, ne părăsea lăsându-ne mai triști, conștienți fiind că l-am pierdut pe cel care ne-a dăruit atât de multe.

Şi am găsit acel cuvânt, foarte folosit, dar de multe ori fără să aibă încărcătura potrivită: iubire. Cred că aceasta este atributul suprem al lui Dumnezeu. Căci El este cel care ne-o împarte tuturor. Din iubirea Lui picură ca o ploaie binecuvântată iubirea peste noi. Primind‑o cu tot sufletul devenim şi noi următori ai lui Dumnezeu şi purtători ai roadelor iubirii.

Cei care l-au cunoscut pe „Domn’ Profesor” vor înţelege foarte bine de ce am ales să intitulez articolul meu „Domnului Profesor, cu dragoste”, parafrazând un celebru film din anii de tinereţe ai Domnului Clement Gavrilă-Sălăuţa. Film în care un profesor cu vocaţie şi aptitudini reuşeşte să cucerească inimile unei clase de tineri liceeni răzvrătiţi şi să facă din ei nişte oameni minunaţi.

Un OM printre oameni

Când am aflat vineri, 27 decembrie 2019, că Domnul Profesor a plecat într-o lume mai bună, primele mele gânduri au fost cele care au ajuns la dvs. prin site-ul şi Facebook-ul Parohiei Şerban Vodă. Le citez în continuare, căci ele sintetizează, măcar în parte, personalitatea şi activitatea Domnului Profesor.

„A plecat la Domnul unul dintre prietenii nepreţuiţi ai bisericii Şerban Vodă, domnul profesor Clement Gavrilă-Sălăuţa. După o lungă şi grea suferinţă, purtată cu discreţie şi demnitate, ne-am despărţit de un mare român, un creştin autentic şi un profesor dedicat şi iubit.

Provenit dintr-o zonă pe care a iubit-o mult, din comuna Salva năsăudeană, dintr-o familie de oameni harnici şi credincioşi, va fi însoţit toată viaţa de aceste două repere: credinţa în Dumnezeu şi respectul pentru profesia sa. În studiile pe care le-a urmat, în activitatea didactică de mai bine de 40 de ani, s-a respectat pe sine şi pe elevii pe care i-a învăţat. De o înaltă ţinută profesională, domnul profesor a fost iubit de toţi elevii pe care i-a avut. I-a implicat pe mulţi dintre ei în diverse programe şi proiecte educaţionale.

A ştiut să inspire elevilor săi dragostea de ţară, căci preda istoria şi geografia. Profesor la şcoala de lângă biserica Şerban Vodă, încet-încet lecţiile sale de istorie au început a fi transferate la amvonul bisericii. Eroii neamului, domnitorii şi regii acestei ţări, luptele şi războaiele României, martirii ortodocşi din toate timpurile şi-au găsit loc în cuvântările sale. Ne-a însoţit în pelerinaje şi excursii în locuri de vibrantă emoţie patriotică.

Cald şi deschis, blând şi iubitor faţă de toţi, domnul profesor Clement Gavrilă preţuia mult Ortodoxia. Cu o sensibilitate de poet – a scris câteva volume de poezii – îşi trăia la cote maxime credinţa în Hristos şi împărtăşea învăţătura creştină ori de câte ori avea ocazia. Multe dintre poeziile sale se înscriu în registru creştin.

Ne-am fi dorit să ne mai fi putut bucura de cuvântările sale sau de articolele scrise în ziarul bisericii. Dar Domnul l-a chemat la El atât de devreme. Cu siguranţă Domnul i-a ales în cer un loc frumos de odihnă, căci aici, pe pământ, a cioplit frumos caracterele a mii de elevi şi a fost un misionar al cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l ierte! Rămâne veşnic în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut.”

Un dascăl minunat, un creştin smerit şi un adevărat roman

Imediat ce vestea s-a împrăştiat în parohia noastră şi la şcoala „Şerban Vodă” din vecinătatea bisericii, printre credincioşi şi foştii elevi a început o mişcare generală, nemaiîntâlnită până acum. Sute de persoane şi-au exprimat regretul şi şi-au anunţat colegii, rudele, prietenii că cel care le-a luminat măcar o clipă viaţa sau le-a fost un pedagog desăvârşit, „domn’ profesor”, nu mai este printre noi.

Personal am fost impresionată de numărul mare de vizualizări şi comentarii de pe Facebook-ul parohiei. Reacţiile oamenilor mi-au demonstrat încă o dată cât de IUBIT era şi câte lucruri minunate făcuse pentru elevii săi. Am să îndrăznesc să selectez doar câteva dintre acestea, făcându-vă pe toţi părtaşi la omagierea unui OM atât de mare:

✤ Costache Marius Valentin: „Un om extraordinar cu o inimă mare, plin de viaţă şi cel mai important lucru un pedagog adevărat. Vă mulţumim pentru tot ce aţi făcut pentru noi. Drum bun domn profesor şi Dumnezeu să vă odihnească în pace!”

✤ Francisc Adrian: „Un OM extraordinar, un profesor emerit şi un creştin desăvârşit! Dumnezeu să-l odihnească şi cu drepţii să-l numere pe robul său! Sincere condoleanţe familiei!”

✤ Mihaela-Raluca Ionescu: „Bunul Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească în pace şi să-l aşeze în ceata drepţilor Săi! Un dascăl minunat care a crescut multe generaţii, un creştin smerit şi un adevărat român! Sincere condoleanţe familiei!”

✤ Adrian Eftimie: „Dacă Dumnezeu într-adevăr lucrează prin oameni, ei bine domn’ profesor cu siguranţă a fost unul M-am tot gândit cum aș putea defini în câteva cuvinte sau chiar într-unul singur uriașa personalitate a celui care a fost Domnul Profesor Clement Gavrilă-Sălăuța, cel care în a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2019, ne părăsea lăsându-ne mai triști, conștienți fiind că l-am pierdut pe cel care ne-a dăruit atât de multe. dintre oamenii trimişi pe lumea aceasta pentru a ne atinge vieţile şi inimile cu lumina şi căldura ce radiau tot timpul din dânsul. În 17 ani de şcoală, eu nu am reuşit să mai întâlnesc un OM al oamenilor şi un profesor al vieţii atât de extraordinar, desăvârşit, modest şi altruist, care să se dăruiască copiilor lui (ce am fost toţi care am avut privilegiul de a-l putea numi „domn’ profesor”) aşa cum a făcut-o dânsul, cu tot sufletul! Îi mulţumesc din toată fiinţa pentru tot ce a însemnat şi va însemna în această viaţă pentru mine domn’ profesor Gavrilă, ca om, ca profesor, ca mentor! Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-i lumineze drumul către împărăţia Sa! Sincere condoleanţe familiei! Drum bun în eternitate, Domn’ Profesor! Mulţumim pentru lecţie!”

Aşa cum Domnul Profesor Clement Gavrilă-Sălăuţa a adunat în două volume de poezii – „Stropi din gânduri”, publicat în anul 2009, şi „Freamătul frunzelor din suflet”, apărut în anul 2016 – toată sensibilitatea şi bogăţia sufletului său, aşa şi noi, cei care l-am cunoscut sau i‑am fost elevi, merită poate să adunăm gândurile, impresiile, amintirile noastre şi faptele bune ale celui care ne este un model de profesor, scriitor, creştin şi om deplin într-un viitor volum.

Parcurs biografic

Volumul de poezii „Freamătul frunzelor din suflet” începe cu un motto definitoriu atât pentru persoana sa, cât şi pentru poeziile din carte: „Un om care L-a ales pe Dumnezeu, nu poate fi sărac.”

Cu siguranţă Domnul Profesor a fost întreaga viaţă un căutător al lui Dumnezeu, pe care L-a aflat şi căruia I-a închinat toată viaţa sa. În trăirea lui Dumnezeu s-a descoperit pe sine însuşi.

Născut la 14 mai 1952 într-o familie de plugari din Salva năsăudeană, a crescut alături de alţi trei fraţi şi o soră. Tatăl, Clement, era un om aspru precum pământul din care-şi câştiga, în principal, existenţa, dar drept, demn şi foarte muncitor. Mama, Maria, l-a deprins cu rugăciunea, i-a făcut prima cruce şi i‑a vorbit prima dată de pruncul Iisus, de Maica Domnului şi de Sfinţi. Şi tot ea a fost cea care i-a insuflat dragostea de frumos, cântec, poezie, şi mai ales de neam, ţară şi Biserică.

Şcoala primară şi gimnaziul le-a făcut în satul natal. Apoi urmează celebrul liceu „George Coşbuc” din Năsăud, înfiinţat în anul 1762. Profesorii de aici i-au dat o mare bogăţie de cunoştinţe ştiinţifice şi morale şi în acelaşi timp i-au fost modele care l-au marcat în viaţă.

Urmează studiile Facultăţii de IstorieGeografie din Suceava. Aici îşi câştigă competenţele necesare profesiei pentru care Dumnezeu i-a dat har, aceea de profesor. În 1974 absolvă studiile universitare, pe care le va întregi la Universitatea de vest „Vasile Goldiş” din Arad; lucrarea sa de licenţă „Viaţa cotidiană a Iaşului în epoca modernă” primeşte notă maximă.

40 de ani a fost un cadru didactic dedicat şi apreciat. A fost şi director la două şcoli: 308 şi 109 din Bucureşti. Ultimii 25 de ani, până la pensionarea sa din 2014 i-a petrecut în şcoala nr. 109. Dintre activităţile extracuriculare pe care le va desfăşura cu elevii săi remarcăm realizarea unei reviste şcolare „Meridianele cunoaşterii”, deosebit de apreciată în mediul şcolar. Îi încurajează pe cei mai talentaţi elevi ai săi să scrie poezii. Acestea vor fi publicate, printre altele, în revistele şcolii „Meridianele cunoaşterii” şi „Flori albastre”. Şi domnia sa scrisese primele poezii în revista liceului „Muza someşeană”. La Facultatea de la Suceava va activa în cenaclul literar şi va scrie în revista facultăţii.

Ca tată a fost un om împlinit, Bunul Dumnezeu dăruindu-i pe Clement-Nicolae şi Bogdan-Cristian şi pe fiicele Anca şi Carmen-Marinela. Familiei i s‑au adăugat mai apoi nurorile Andra-Miruna, Viviana şi ginerele Gabriel. Curând a venit şi bucuria de a fi bunicul a doi minunaţi nepoţi Victor-Nicolae şi Amalia-Ioana.

Misionar creştin prin cuvântările sale dar şi prin poezii

Toată viaţa sa L-a iubit pe Dumnezeu. Chiar dacă vremurile ateiste nu i‑au îngăduit să‑L mărturisească deschis pe Dumnezeu elevilor săi, cu siguranţă Acesta a lucrat în mintea şi inima sa şi de aceea a putut să transmită elevilor săi puritatea şi căldura unui suflet creştin. Despre Domnul Profesor Clement Gavrilă putem spune că sufleteşte a rămas toată viaţa un copil, cucerind prin sinceritatea cu care‑şi expunea gândurile şi trăirile, cu discreţia şi umorul său, cu grija de a nu se arăta nepăsător faţă de neliniştile şi durerile celorlalţi.

De aceea a şi scris poezie. În versurile sale remarci profunzimea trăirii întâlnirii cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi Sfinţii. Întregul său demers poetic este dominat de convingerile creştine şi de trăirea sa adânc duhovnicească.

Slujba de înmormântare în biserica Şerban Vodă

Vă invităm să participaţi la aceasta joi, 2 ianuarie 2020, la orele 12, pe toţi cei care l-aţi iubit şi apreciat pe Domnul Profesor Clement Gavrilă-Sălăuţa. Merită din partea fiecăruia dintre noi o lumânare şi o rugăciune. Pe mai departe un loc în pomelnicele noastre, un „Dumnezeu să-l ierte” şi o rugăciune pentru cel de la care am primit fiecare atâtea lucruri bune. Suntem alături de îndurerata sa familie care s-a despărţit prea devreme de un OM admirabil.

Eu sunt românul

de Clement Gavrilă- Sălăuţa

Prin mine curg râurile ţării,

Cărunţii munţi sunt inima ce bate,

În ritmul doinelor, colindelor

Şi a duioaselor balade.

 

Eu sunt românul!

Ce a făcut Unirea!

Eu sunt iobagul şi martirul,

Ce poartă-n suflet doar iubirea!

 

Eu sunt creştinul

Ce a îmbrăcat botezul

De două mii de ani încoace,

Şi-l port în mine doar pe El, Hristosul!

 

Eu sunt românul,

Care plânge, după-nfrăţire,

Dragoste şi unitate,

Setos să-l strângă iar în suflet,

Pe prea iubitul frate!

Maria Buleu (Articol publicat în nr.52/2019 al „Cuvântului care zidește”)

publicat în 02.01.2020

Profesorul Clement Gavrilă Sălăuța a plecat la Domnul (26.12.2019)

A plecat la Domnul unul dintre prietenii neprețuiți ai bisericii Șerban Vodă, domnul profesor Clement Gavrilă-Sălăuță. După o lungă și grea suferință, purtată cu discreție și demnitate, ne-am despărțit de un mare român, creștin autentic și un profesor dedicat și iubit.

Provenit dintr-o zonă pe care a iubit-o mult, din comuna Salva năsăudeană, dintr-o familie de oameni harnici și credincioși, va fi însoțit toată viața de aceste două repere: credința în Dumnezeu și respectul pentru profesia sa. În studiile pe care le-a urmat, în activitatea didactică de mai bine de 40 de ani, s-a respectat pe sine și pe elevii pe care i-a învățat. De o înaltă ținută profesională, domnul profesor a fost iubit de toți elevii pe care i-a avut. I-a implicat pe mulți dintre ei în diverse programe și proiecte educaționale.

A știut să inspire elevilor săi dragostea de țară, căci preda istoria și geografia. Profesor la școala de lângă biserica Șerban Vodă, încet-încet lecțiile sale de istorie au început a fi transferate la amvonul bisericii. Eroii neamului, domnitorii și regii acestei țări, luptele și războaiele României, martirii ortodocși din toate timpurile și-au găsit lic în cuvântările sale. Ne-a însoțit în pelerinaje și excursii, în locuri de vibrantă emoție patriotică.

Cald și deschis, blând și iubitor față de toți, domnul profesor Clement Gavrilă prețuia mult ortodoxia. Cu o sensibilitate de poet – a scris câteva volume de poezii – își trăia la cote maxime credința în Hristos și împărtășea credința creștină ori de câte ori avea ocazia. Multe dintre poeziile sale se înscriu în registru creștin.

Ne-am fi dorit să ne mai fi putut bucura de cuvântările sale sau de articolele scrise în ziarul bisericii. Dar Domnul l-a chemat la El atât de devreme. Cu siguranță Domnul i-a ales în cer un loc frumos de odihnă căci aici, pe pământ, a cioplit frumos caracterele a mii de elevi și a fost un misionar al cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l ierte! Rămâne veșnic în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut!

 

publicat în 26.12.2019 

Până când? (30.03.2019)

Zilele trecute, când un sfert din populaţia ţării ce vieţuieşte AICI a fost iar terfelită, mi-am adus aminte de Coşbuc şi poezia sa „Noi vrem pământ”:

„Flămând şi gol, făr-adăpost
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!…”

Autorul rândurilor care urmează doreşte să clarifice pentru cititori că demersul său nu are caracter politic, ci este doar un efort de a aduce încă odată adevărul istoric trăit de români în lunga lor existenţă în spaţiul carpatodanubiano-pontic. Cicero, marele orator al Romei antice, spunea că istoria trebuie cunoscută pentru a înţelege prezentul.

Românii au trebuit să facă faţă, încă din vremea zămislirii lor ca popor romanic, valurilor de migratori, care aşa cum au venit, aşa au şi plecat; „apa trece pietrele rămân”. Trei sute de ani „au muncit” regii unguri ca să ocupe anumite regiuni din Transilvania. Bravii voievozi Basarab I şi Bogdan au zădărnicit dorinţele aceloraşi regi de a-şi impune stăpânirea şi la sud şi est de Carpaţi.

A venit anul 1366, când regele ungur Ludovic I introduce legea „religiei recepte” prin care în Transilvania este recunoscută doar cea catolică. SĂ NU UITĂM ADEVĂRUL – să-l purtăm cu noi şi după moarte – CĂ NOI, ROMÂNII, NE-AM NĂSCUT CREŞTINI! Nu ne‑am creştinat precum ungurii la o mie de ani de la naşterea creştinismului. Această lege era îndreptată împotriva „ortodocşilor schismatici”, de parcă în anul 1054 din Biserica lui Hristos cea primordială am fi plecat noi şi nu Roma! Ortodoxia din interiorul arcului carpatic va fi în grija voievozilor şi mitropoliţilor munteni şi moldoveni secole la rând, ca exarhi ai plaiurilor. De atunci a fost introdusă ca politică în Transilvania TOLERANŢA. Românii ortodocşi deveniţi toleraţi, fără drepturi, în propria ţară!

Această stare, dragă şi clamată de domnul preşedinte, ai cărui strămoşi au fost aduşi în Ardeal în secolul al XIII‑lea, se va întări în anul 1437 prin „Unirea Frăţească a nobililor UNGURI, SAŞI şi SECUI: UNNIO TRIUM NATIONUM, împotriva românilor care erau toleraţi fără drepturi secole la rând! Ca paleta mârşăviilor să fie bogată, românii nu puteau intra in cetăţile săseşti. Românii din Şcheii Braşovului intrau în cetate cu autorizaţie. Şi azi este mărturie străduţa îngustă de aproximativ 2 metri ce leagă Şcheii de poarta cetăţii. Iată MOŞTENIREA SPIRITUALĂ în care a crescut domnul preşedinte, AŞA CUM ESTE DOVEDITĂ prin manifestările publice! Preşedintele înţelege toleranţa aşa cum i s-a transmis de la străbuni, românii nu sunt decât fiinţele din poezia lui Coşbuc. Despre caracterul unor oameni Nicolae Iorga arăta că: „Omul făţarnic are două feţe şi nici un obraz.” Oare ştie domnul Klaus Iohannis câţi l‑au votat din cei patru milioane de români pe care, a câta oară, îi categoriseşte ca intoleranţi? În viziunea sa românii sunt buni dacă sunt ascultători, dacă suportă şi pot să ducă cât mai multe greutăţi. Dacă, mai ales, sunt toleranţi la atacurile către Biserica Ortodoxă şi fiinţa naţională.

Să vedem ce s-a întâmplat în anul 1700? Românii ortodocşi au fost loviţi din nou de maşinaţiunile Curţii de la Viena şi ale Vaticanului (apropo de vizita ce se apropie), când o parte din protopopi şi preoţi ortodocşi atraşi de un iugăr de pământ s-au „unit” cu Roma. Atunci zeci de biserici şi mănăstiri din Ardeal au fost rase de pe faţa pământului de salvele artileriei austriece. Şi acum a fost vorba tot despre toleranţă. Nu ştim de ce istoricii nu abordează curajos problemele acestea în spiritul adevărului. De prea mult timp, ori ne este frică, ori nu dorim să deranjăm. Tot Iorga spunea: „Să înveţi pentru tine, să ştii pentru toţi.” Iată de ce aceste lucruri trebuie să le cunoască toţi românii, cei cu mai multă sau mai puţină carte. Este nevoie de adevăr pentru a putea înţelege prezentul aşa cum este firesc şi să nu mai fim manipulaţi.

Comuniştii stalinişti au chinuit în închisori preoţi, elite ale culturii, politicieni, militari, ţărani simpli ce se opuneau regimului. Preoţii ortodocşi şi călugăriţele au fost martirizaţi pentru credinţa lor. Ei apărau învăţăturile lui Iisus. Azi sunt propuşi pentru canonizare (nimic greşit) şapte ierarhi uniţi, dar să o spunem răspicat că ei s-au opus şi jertfit mai întâi pentru că nu au acceptat desfiinţarea Bisericii Unite. Şi atunci nu revine întrebarea: „este o diferenţă între unii martiri şi alţii?”

Nicolae Iorga spunea: „Omul liber e acela care n-are nevoie să spună nici o minciună.” Ori preşedintele face pe dos, e senin când mistifică adevărul istoric, realitatea cotidiană, deci nu e liber! În spectrul geopolitic de astăzi este o luptă continuă pentru spaţii economice, iar România este un asemenea spaţiu. Companiile străine vin aici să exploateze resurse, să folosească forţa de muncă ieftină şi calificată, să dispună de piaţa românească. Iată cum este văzută toleranţa tradusă simplu: „Români răbdaţi, acceptaţi, aşa e bine!” Să înţelegem că între starea descrisă şi domnia sa ar fi o legătură?

Oare câtă apă mai trebuie să curgă pe Mureş, Olt, Siret, Dunăre ca noi să ne aducem aminte de istoria ce a fost uitată? Sau – mai grav – să fim siliţi să o uităm. Credem că e vremea să ne luăm iar soarta în mâinile noastre, să renaştem aşa cum am făcut-o de multe ori. Este important să credem în Iisus. El ne dă lumină, ne ajută să ne ferim de farisei, să ne comportăm după preceptele Evangheliei şi să nu uităm de valorile ce le-am dobândit
de la strămoşi. ❖

Profesor Clement Gavrilă-Sălăuţa

publicat în 30.03.2019

Independenţa de stat – cauză naţională, etapă a desăvârşirii Statului naţional român

Motto: „Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare; suntem o naţiune liberă şi independentă” 

(Mihail Kogălniceanu-Declaraţia de independenţă din 9 Mai 1877 în Adunarea Deputaţilor)

Cucerirea Independenţei naţionale era o necesitate imperioasă, ea asigura dezvoltarea rapidă a ţării, din punct de vedere economic şi o afirmare a ei în politica internaţională. Era principalul obiectiv al politicienilor ce făuriseră Unirea de la 1859 şi a Domnitorului Carol I. Atingerea lui nu se putea face decât într-un context european favorabil, guvernul şi domnul ţării, Carol, aşteptau ca acesta să apară şi să-l exploateze.

În 1875 se redeschide „Problema orientală” când izbucnesc răscoale antiotomane ce se transformă în mişcări de eliberare naţională; în 1875 în Bosnia şi Herţegovina, în 1876 în Bulgaria. Serbia şi Muntenegru declară război Porţii Otomane. Rusia ţarului Alexandru al II-lea sprijinea aceste mişcări, dorea un război cu Imperiul Otoman, având ca pretext politica cunoscută deja, protectoare a „fraţilor ortodocși”, care ascundea însă tendinţele de acaparare de noi teritorii, de a stăpâni Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, noi sfere de influenţă şi de a-şi lua revanşa faţă de înfrângerea din Războiul Crimeii (1853-1856) .Împăraţii Rusiei şi Austro-Ungariei se întâlnesc şi-şi împart teritorii în Sud-Estul Europei, Alexandru al II-lea asigurându-se astfel de neintervenţia armatei imperiale a lui Franz Iosef.

Ion C. Brătianu, primul ministru, şi Mihai Kogălniceanu, ministru de externe al guvernului, fac eforturi diplomatice pentru a fi recunoscută independența. În 1876, după ce se întâlnise la Sibiu cu împăratul Austro-Ungariei Franz Iosef asigurându-i „amiciţia” ţării, la Livadia în Crimeea, duce tratative directe cu ţarul Alexandru al II-lea, conducând o delegaţie din care făceau parte ministrul de externe şi de război. Astfel se va ajunge la încheierea unei convenţii româno-ruse în aprilie la Bucureşti prin care România permitea trecerea armatei ruse prin ţară, spre Bulgaria, iar Rusia respecta suveranitatea teritoriului ţării noastre. România este acuzată de Poartă de „rebeliune”, ajungându-se astfel la o stare de război cu puterea suzerană. Artileria otomană din dreapta Dunării bombardează localităţile româneşti din stânga fluviului. Este renumită canonada de la Calafat şi Vidin când prinţul Carol a exclamat: „asta-i muzica ce-mi place”!

Armata rusă nu a ţinut cont de faptul că turcii au organizat centre fortificate şi apărate de mii de militari (cum era Plevna), au înaintat spre Adrianopol, riscând să rămână fără posibilităţi de aprovizionare, să fie izolaţi. În aceste condiţii, Marele Duce Nicolae cere telegrafic lui Carol intervenţia armatei române. Astfel România intră în războiul ruso-turc, alocând un efectiv de 120 000 de oameni din care 58 000 era armată operaţională. Comandantul operaţiunilor militare de la Plevna a fost desemnat Principele Carol I. Prezenţa Armatei române a fost deosebit de importantă în desfăşurarea războiului, ea aducând o contribuţie hotărâtoare în zdrobirea armatei turce. Acest aspect este recunoscut atât de turci cât şi de ruşi. Generalul turc Baker Pacha, aprecia: „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor române , întreaga armată rusă, care a luptat la nord de Balcani, ar fi fost INEVITABIL BĂTUTĂ (subl. noastră) la Dunăre (Istoria României, Academia Română vol. VII tom I Bucureşti 2003, p.690). Marele Duce Nicolae spunea: „Am fost întotdeauna fericit a recunoaşte vitejia şi solidele calităţi militare ale oştirii româneşti. Izbânda de la Rahova aparţine întreagă armatelor române” (Istoria României, Compendiu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1970, p.359)

Participarea României la Războiul ruso- turc din 1877-1878 şi proclamarea independenţei a fost PROLOGUL Marii Uniri de la 1918. Afirm aceasta pentru că momentul istoric 1877 a avut un caracrer naţional şi popular, el a fost susţinut de un etuziasm imens pe întreg spaţuil locuit de români. Formele lui de manifestare au fost diverse. Voluntari din Transilvania şi Bucovina, donaţii şi daruri (10 milioane de lei) contribuţii şi alimente au ajutat Armata română. Pilduitore sunt acţiunile Comitetelor de femei din Sibiu (condus de Iudita Măcelaru) ori din Bucovina (condus de Natalia Hurmuzachi) ori voluntarii ca Moise Grozea, renumitul Badea Cârţan (M. Manea, B. Teodorescu, Istoria Românilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996, p.138). Chiar şi din Ţara Năsăudului au trecut pe ascuns graniţa Nichita Ignat din Salva, George Câtul din Năsăud şi alţi români de aici. Intelectualii s-au implicat activ, unii chiar pe câmpul de luptă: Vasile Alecsandri, Ciprian Porumbescu, Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary (ei fac picturi şi fotografii de pe front), Theodor Aman, Sava Henţia (Opera citată p.138). Demn de remarcat este efortul lui Carol Davila, care înfiinţează şi organizează serviciul militar sanitar al armatei, cu zeci de studenţi medicinişti. Biserica Ortodoxă a fost prezentă atât pe câmpul de luptă, prin preoţii ce alinau durerile răniţilor, sau îi îngropau pe cei morţi, cât şi în ţară, sprijinind cu toate puterile politica guvernului şi familiile ostaşilor.

Toate aceste fapte au semnificaţia luptei pentru idealul naţional al unirii depline a românilor şi a desăvârşirii Statului naţional român unitar. Armata română a dat un greu tribut de sânge, România a depus şi un mare efort economic, pentru cauza dreaptă, cea a dobândirii Independenţei de stat (peste 10 000 de morţi şi răniţi; Opera citată-p.137). Efortul ţării era recunoscut, însuşi generalul Osman Pașa, s-a predat colonelului Mihail Cristodulo Cerchez, cu cei peste 40 000 de soldaţi şi ofiţeri: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”.

Independenţa a fost cucerită pe câmpul de luptă, dar Tratatele de pace nu au recunoscut pe deplin efortul militar şi economic. La San Stefano, în februarie 1878, nu s-a respectat suveranitatea teritorială, România nu este primită la lucrări, i se recunoaşte independenţa, i se redă Dobrogea (după 460 de ani de ocupaţie turcească), dar i se ia Sudul Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad), redat ţării de Congresul de pace de la Paris (1856). S-a creat o stare de maximă tensiune întee Rusia şi România, iar marile puteri nu doreau consolidarea ruşilor în zonă. La Berlin, în vara anului 1878, are loc Congresul de pace, participarea României nefiind acceptată. Li s-au înlesnit lui Ion C. Brătianu şi Mihai Kogălniceanu să expună doleanţele româneşti, dar mai marii Europei doar i-au „auzit” nu i-au şi „ascultat” (Op. Citată p.140). Se recunoaşte independenţa, condiţionată de modificarea Constituţiei din 1866 privind acordarea cetăţeniei locuitorilor străini, precum şi închiderea litigiului în afacerea Strousberg. România mai primea Dobrogea şi Delta Dunării, dar i se lua Sudul Basarabiei.

Astăzi, în Anul Centenarului Marii Uniri de la 1918, când România se confruntă intern cu o profundă dezbinare a cetăţenilor, iar pe plan extern este tratată în U.E. ca o ţară de mâna a doua, nu pot să nu citez ceea ce scria într-un excelent articol DIANA IANE, <<Cucerirea independenţei de stat 1877-1878>>: „În încheiere, azi 9 mai 2012, când sărbătorim mai de grabă Ziua Europei decât Independenţa României cucerită cu atâtea sacrificii, îmi vin în minte cuvintele lui Mihai Eminescu <<EUROPA? UNDE ERA EUROPA CÂND AM AVUT NEVOIE?>>

.Suntem singuri cu DUMNEZEUL neamului înainte”!

Prof. Clement Gavrilă- Sălăuţa

JURĂMÂNT EROULUI ŢĂRAN

Ţăran român, te-ai ridicat

Să lupţi pe câmpuri din Balcani

Când Domnul Ţării te-a chemat

Pentru independenţa şi dorita libertate,

Lăsând în brazdă plugul tău şi boii

Femeia, copiii şi grija de nevoi.

Dar tu rănit şi cu tunica roasă

Te-ai întors în sat, cu Crucea Sfântul Gheorghe,

Ce strălucea pe pieptul tău,

Ce este Ţara împlinită şi întreagă!

Mă-nchin în faţa ta, străbune!

Al Ţării, ce tu ne-ai lăsat-o-n grijă,

Şi în altare îţi jurăm credinţă

Să-ndeplinim şi să apărăm visele tale!

Bucureşti, 7 mai 2017, Clement Gavrilă – Sălăuţa


publicat în 07.05.2018

Limba şi credinţa ortodoxă, temelia unităţii naţionale

Motto:

                                                                        „Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.”

                                                                            (Alexei Mateevici)

            În istoriografia noastră s-a dezbătut şi se dezbate intens o temă centrală a Istoriei poporului român: limba şi credinţa creştină ortodoxă în procesul de formare a conştiinţei naţionale, a ideii de neam. Părintele Dumitru Stăniloaie în lucrarea “Reflexii despre spirutul poporului român”- Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992- la pagina 14, afirma „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru – spune el – nu se explică numai din persistența lui din veacuri imemorabile în spațiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creștinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea ființei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creștinismului ortodox”.

            Această temă nu este o dispută între istorici, lingvişti, antropologi ori teologi, ea este o problemă de consens, de adevăr ce nu poate fi pus în discuţie. Ea este o problemă centrală a culturii, a civilizaţiei româneşti care este mai bine şi mai relevant adusă în actualitate, într-o societate ce adevărul copleşeşte mistificarea istorică. O dovadă a acestei afirmaţii – dacă mai e cazul – o reprezintă şi faptul că tema este abordată multidisciplinar şi de personalităţi cu specializări profesionale diverse.

            Mihai Eminescu referindu-se la Biserica Ortodoxă Română o definea, în ziarul “Timpul,” ca: “maică spirituală a neamului românesc, care a făcut unitatea etnică a poporului…”. Adevărul că Biserica Ortodoxă a fost şi este focarul ideii de neam, de limbă, a unităţii naţionale nu poate fi tăgăduit chiar şi de cei ce s-ar strădui, ori ar fi siliţi de forţe malefice să-l facă.

            Biserica Ortodoxă are o contribuţie majoră în promovarea conştiinţei unităţii naţionale: Liturghia s-a săvârşit şi se săvârşeşte în limba română în toate provinciile istorice. Limba şi credinţa creştină sunt componente fundamentale ale fiinţei şi identităţii poporului român.

            Să reluăm un fapt istoric incontestabil, cu urmări covârşitoare în procesul de formare a conştiinţei naţionale, a statului naţional român: rolul mitropoliţilor Ţării Româneşti şi Moldovei, a domnilor munteni şi moldoveni ca exarah ai plaiurilor de-a lungul timpului.. Rolul lor de protectori ai ortodoxilor din Transilvania în condiţiile în care încă din 1366 ( regele ungur Ludovic de Anjou – legea privind religia receptă – catolicismul era religia oficială) religia lor, credinţa creştină primordială.

            Să nu uităm că Diaconul Coresi, plecat de la Târgovişte la Şcheii Braşovului, tipăreşte zeci de cărţi în limba română, iar limba română intră în biserică ( exemplu este Liturghierul, Cazania lui Varlaam – mitropolitul Moldovei, cunoscută şi sub numele de Carte  românească de  învăţătură.

            Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, sunt alte exemple pentru a demonstra rolul Bisericii Ortodoxe  pentru unitatea de credinţă şi unitate a românilor. Să pomenim şi de lucrările lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazu pentru ortodoxia din Transilvania. Citește în continuare „Limba şi credinţa ortodoxă, temelia unităţii naţionale”

UNITATEA NAŢIONALĂ, VISUL SECULAR AL ROMÂNILOR (publicat în 23.01.2018)

„Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului pentru a o manifesta lumei. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pentru dânsa Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi traseră asupră-le năvălirea îngrijorătoare a turcilor, pentru dânsa Mihai cel Viteaz cade ucis pe Câmpia Turzii, pentru dânsa Şerban Cantacuzino bea otravă, pentru dânsa Horea moarte cumplită pe roată suferi”.

Nicolae Bălcescu

Ideea de unitate naţională a existat de-a lungul celor peste două milenii de existenţă în conştiinţa poporului român, ea manifestându-se în limba vorbită şi civilizaţia comună a plugarilor, ori a păstorilor ce-şi purtau turmele în lungul şi latul plaiului românesc, a meşteşugarilor, negustorilor şi târgoveţilor, a cărturarilor, preoţilor şi oamenilor politici, a bravilor oşteni de pe câmpurile de luptă.

Baza conştiinţei naţionale de la Nistru şi până la Tisa, de la Dunăre, Mare şi până la Carpaţii Păduroşi, a stat limba, credinţa strămoşească în Iisus Mântuitorul şi cultura. De la naşterea noastră ca popor, ne-am identificat cu moştenirea fundamentală: DACIA, cu spaţiul în care ne-am zămislit ca neam, iar continuitatea în acest areal, cu graiul, cu credinţa, cu tradiţiile şi cultura, au fost valorile ce ne-au dat puterea de a nu fi dezrădăcinaţi de nici o furtună, din acest pământ sfânt.

Umanistul Nicolaus Olahus afirma în opera „Hungaria” ideea unităţii de neam, de origine a românilor: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie, ca şi muntenii… Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, ca unii ce sunt colonii de romani”. Grigore Ureche este şi mai exact în afirmaţiile sale că: „Rumânii câţi se află lăcuitori în Ţara Românească şi la Ardeal şi la Maramuroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. Celălalt cronicar moldovean, Miron Costin în lucrarea „De neamul moldovenilor” formulează ideea: „Cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină”.

Eruditul Domn al Moldovei Dimitrie Cantemir afirma: „Romanii sunt moşii şi strămoşii noştri, a moldovenilor, a muntenilor şi a ardelenilor şi a tuturor unde se află… şi limba cea părintească nebiruit martor este”. Dovezi puternice, încă din evul mediu, a conştiinţei de neam a poporului nostru, românii se rugau în biserici la fel, nunţile se făceau peste tot în acelaşi mod, copiii se botezau peste tot după aceleaşi canoane, iar morţii erau bociţi şi înmormântaţi după aceleaşi rituri. Citește în continuare „UNITATEA NAŢIONALĂ, VISUL SECULAR AL ROMÂNILOR (publicat în 23.01.2018)”

de Anders Noren.

SUS ↑