Azi, 24 septembrie 2020, de ziua Sfintei Mucenițe Tecla, se împlinesc 3 ani de la sfințirea Bisericii noastre și de la aducerea moaștelor Sfintei Tecla

Sfânta Tecla, prima femeie care a pătimit pentru credinţa în Hristos

Se împlinesc, pe 24 septembrie 2020, trei ani de când, în aceeaşi duminică, a avut loc târnosirea bisericii Şerban Vodă şi aducerea moaştelor Sfintei Muceniţe Tecla. Acestea au fost primite prin bunăvoinţa Episcopiei Catolice din Milano, căci în Domul din Milano se află, aşezat lângă altar, capul Sfintei Tecla. În dimineaţa zilei de 24 septembrie 2017, Eliana Petria, o creştină devotată bisericii noastre – care locuieşte de mulţi ani lângă Milano şi a făcut în taină mult bine bisericii noastre –  a adus cu mare evlavie o părticică din moaştele primei muceniţe a lui Hristos.

De atunci Sfânta Tecla, Întâia muceniţă şi cea întocmai cu Apostolii, ne veghează, ne îndrumă şi ne sfinţeşte în taină.

Despre Sfânta Tecla ştim că s-a născut în secolul I d. Hr., la Iconium (astăzi Konya, în Turcia), din părinţi înstăriţi. După ce l-a ascultat pe Sfântul Apostol Pavel, pe când acesta propovăduia în casa lui Onisifor, despre feciorie, ea s-a hotărât să-l urmeze pe Hristos şi a renunţat la intenţia de a se mărita. Mama sa, Teocleia, şi Tamir, logodnicul ei, s-au opus acestei decizii, iar acuzaţiile lor, aduse în faţa guvernatorului provinciei, au dus la întemniţarea Sfântului Apostol Pavel. Atunci, Sfânta Tecla a plecat de acasă, departe, ca să îl asculte pe Sfântul Pavel propovăduind în închisoare, plătindu-i pe gardieni cu bijuteriile sale pentru a putea pătrunde în închisoare.

La proces, Sfântul Pavel a fost alungat din oraş, dar Sfânta Tecla a refuzat să se răzgândească, cu toate lacrimile, ameninţările şi argumentele pe care mama ei şi guvernatorul le-au putut aduce. Ea era neclintită în hotărârea ei de a-L urma pe Mirele ei Iisus Hristos. Atunci, mama ei, înfuriată, l-a convins pe judecător să o condamne la moarte prin ardere de vie. Încurajată de dragostea ei pentru Hristos, ea a făcut semnul Crucii peste flăcări şi a fost înconjurată de lumină, rămânând neatinsă de flăcări. Ploaia şi grindina au stins focul şi, împreună cu tunetele, au dus la îndepărtarea celor care doreau să o omoare pe Tecla.

Ea i-a găsit pe Pavel şi pe însoţitorii lui, inclusiv pe Sfântul Apostol Barnaba, care se ascundeau într-o peşteră din apropierea oraşului. Împreună cu ei a mers să propovăduiască Evanghelia lui Hristos în Antiohia, făcând multe minuni şi suferind numeroase chinuri de-a lungul vieţii ei pentru slava lui Dumnezeu. După aceea, cu binecuvântarea Sfântului Pavel, Sfânta Tecla s-a retras într-o regiune pustie şi aspră din Seleucia Isauriei, unde a continuat să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi să-i vindece pe fiii Lui.

Pe locurile în care a pustnicit, a fost înălţată o mănăstire: Mănăstirea Sfânta Tecla din Maaloula. Aici se află şi moaştele Sfintei Tecla.

Tot aici, în anul 2009 a ajuns un grup de pelerini din parohia Şerban Vodă însoţiţi de Părintele Dinu Pompiliu. Cităm câteva din amintirile Părintelui, aşa cum au apărut ele în ziarul Lumina chiar atunci când maicile de la această mănăstire fuseseră răpite de islamişti în decembrie 2013. Cu rugăciuni la Sfânta Tecla ele au fost eliberate în martie 2014.

«În anul 2009, din mila lui Dumnezeu, călătorind pe urmele Sfântului Apostol Pavel, am ajuns împreună cu credincioşii şi ne-am închinat la locul convertirii şi în biserica în care s-a botezat marele Apostol al neamurilor, gura lui Hristos, dumnezeiescul Pavel (n.r. Damasc). Ne-am îndreptat spre Ma’lula, unde o biserică veche amintea de gloria de odinioară a creştinismului ortodox din Siria. Ma’lula este localitatea care număra în vremea aceea aproape 3.000 de suflete care mai vorbeau încă limba aramaică, vorbită de Mântuitorul Iisus Hristos. Momente de mare bucurie pentru toţi pelerinii să auzim vorbindu-se în aramaică, să le ascultăm cântările, care izbitor semănau cu ale noastre, încât ne-am simţit aproape ca acasă. Sufletul cald al acestor oameni, slujba, obiectele din muzeu, frescele, iconografia, toate ne-au înălţat spre Dumnezeu, mai ales atunci când, în limba aramaică, ne-au cântat „Tatăl nostru”.

Am continuat drumul nostru spre Mănăstirea „Sfânta Tecla”, zidită în cinstea ucenicei Sfântului Apostol Pavel. Clădirea aproape bizantină a bisericii, care ne aduce aminte de mănăstirile ortodoxe de altădată, n-a făcut altceva decât să ne introducă în atmosfera de taină a rugăciunii. Eram printre puţinii români care călătoream la această mănăstire. Am avut bucuria, atunci, să cunosc întreaga obşte a mănăstirii, în frunte cu maica stareţă, Pelaghia. Călugăriţe care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, smerite, în sărăcie şi ascultare şi în frumoasa curăţenie care se cuvine fiecărui creştin, ne-au impresionat mult prin ospitalitatea lor. Ne-am simţit ca acasă; ne-au vorbit despre minunile săvârşite de Sfânta Tecla şi de răspândirea creştinismului ortodox într-o lume a islamului. Erau pline de încredere în Dumnezeu şi simţeau că prin lupta lor în această zonă vor primi de la El cununa cea neveştejită a măririi.»

Azi Ma’lula şi mănăstirea sunt distruse. Să ne rugăm ca pacea să coboare peste aceste locuri, biserica siriană să supravieţuiască, iar atacurile şi distrugerile islamiştilor asupra bisericilor şi creştinilor din Siria să înceteze! Iar Siria să redevină „acasă”pentru toţi sirienii.

Articol apărut în foaia duminicală „Cuvântul care zidește” nr. 38 / 20 septembrie 2020

Moment aniversar

„Ascultând Apostolul care s-a citit astăzi în biserică am retrăit tainic momentul Sfințirii Bisericii. S-a scurs un an de zile de la acest eveniment. Și ecoul acestui eveniment mai mișcă încă inima noastră. Să-l ascultăm pe dumnezeiescul Pavel care scria corintenilor (9, 6-7): „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună.” Așa au fost enoriașii Parohiei Șerban Vodă, au semănat cu dărnicie, cu inimă bună. De aceea au și secerat cu dărnicie, cu inimă bună și au simțit iubirea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a făcut să crească roadele dreptății noastre ca în toate să ne îmbogățim și să-I aducem lui Dumnezeu mulțumiri pentru toate. Vor trece ani, iar noi, peste ani și ani, vom resimți iarăși și iarăși cum Dumnezeu a făcut să crească roadele dreptății noastre spre binele comunității și a urmașilor noștri, dar mai ales spre slava lui Dumnezeu.”

Părintele Dinu
24 septembrie 2018

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Cel ce trimite bucurii sfinte la ceas de sărbătoare!

Pe Eliana Petria am menționat-o de multe ori în paginile foii duminicale. Ea și familia ei sunt printre ctitorii bisericii Șerban Vodă. A făcut multe fapte bune, în spatele cărora stau dragostea, generozitatea și credința în Dumnezeu.

Dar binele fără de preț pe care l-a făcut pentru biserica noastră este acela că a înlesnit aducerea a numeroase Sfinte Moaște din Italia la parohia noastră. De aceea, vă aduc aminte de rândurile pe care Eliana Petria le scria către noi la un an de la sfințirea bisericii noastre. Care și astăzi ne transmit emoția acelei zile pe care am trăit-o cu cu toții la sărbătoarea târnosirii din 24 septembrie 2017 pe care nu o vom uita niciodată.

Iar dacă oameni care sunt departe de țară nu uită biserica noastră și se străduiesc să facă atâtea pentru ea, cu atât mai mult noi, pentru Bunul Dumnezeu, se cuvine să nu uităm pe maica noastră, Biserica și să ne aducem și noi obolul milosteniei și iubirii noastre de Dumnezeu. (n.r.)

23 Septembrie 2017. Bucureşti. Parohia Şerban-Vodă. Eram în ţară şi amânasem – împreună cu familia mea – plecarea înapoi în străinătate deoarece aşteptam şi noi cu înfrigurare, dar cu multă bucurie, momentul cel înălţător şi sfinţitor pentru noi toţi: acela al Târnosirii bisericii. De curând se decisese şi data sfinţirii frumosului locaş de cult: 24 Septembrie, aşa cum rezulta din scrisoarea adresată părintelui paroh Dinu Pompiliu şi întregii parohii, de către Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

24 Septembrie 2017. Ziua pomenirii Sfintei Întâia Mare Muceniţe Tecla, cea întocmai cu Apostolii, şi a Sfântului Cuvios Siluan Athonitul. Era ziua alesului Trandafir din Grădina Maicii Domnului, înrourat de Duhul Sfânt şi înmiresmat de parfumul rugăciunii revărsate peste întreaga lume – Cuviosul Siluan – şi al Porumbiţei feciorelnice, dar cu zbor de Vultur înaripat de Harul Sfântului Duh – Tecla – mireasa lui Hristos, cea plină de frumuseţe şi înţelepciune! Era cea de-a 18-a Duminică după Rusalii, cea în care se citeşte pericopa evanghelică referitoare la Pescuirea minunată.

Biserica, corabia mântuirii, era aproape gata. Pregătirile pline de fervoare ale parohienilor se apropiau de sfârşit. Năvoadele şi mrejele pricepuţilor şi curajoşilor pescari erau lucrate şi arătate lui Dumnezeu, gata de sfinţire …

Biserica era împodobită precum o logodnică iubitoare şi credinciosă care îşi aşteaptă cuminte mirele mult-dorit. Totul strălucea de frumuseţe sfântă. Chiar şi sufletele credincioşilor!

În aer plutea deja mireasma de sărbătoare şi emoţia sfântă a solemnului eveniment care se pregătea să aibă loc. Era o pregătire de aproape două decenii…era rodul unei seminţe care fusese udată de lacrimile pline de speranţă ale atâtor ochi aţintiţi spre Cer, fusese săpată de râvna slujitorilor devotaţi care cu pricepere scormoneau adâncurile sufleteşti ale păstoriţilor în căutarea şi aflarea comorii cea de mult preţ a credinţei, fusese ocrotită şi încălzită de căldura atâtor suflete pline de lumina speranţei şi a iubirii de cele sfinte!

Dimineaţa zilei de 24 Septembrie 2017. Dumnezeu – Tatăl mângâia cu lumină sfântă zorii dimineţii. Era o frumoasă zi de toamnă blândă. O zi gătită în straie de sărbătoare. Un vânt uşor adia prin văzduhul plin de pace, binecuvântând uşor copacii, iarba din jurul bisericii si sufletele oamenilor. În jur se simţea o armonie sosită ca un dar de Sus şi ca un semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu. Creştinii bucuroşi veneau în număr tot mai mare spre biserică. Toţi purtau în inimile lor daruri alese pentru Dumnezeu, precum potirele în ceas de sărbătoare sunt pline de arome şi vinuri parfumate, aşa şi credincioşii purtau spre biserică – ca daruri – virtuţile, munca stăruitoare şi abnegaţia lor…
Nici noi nu voiam să sosim în curtea bisericii cu mâinile goale… şi, într-adevăr, aşa a rânduit prea Bunul şi prea Milostivul Dumnezeu…

Prin ajutor dumnezeiesc şi cu hotărârea şi părinteasca binecuvântare a iubitului Preasfinţit Părinte Episcop Siluan al Italiei, se decisese şi se pecetluise ca o mică părticică din moaştele Sfintei Tecla să ajungă în Altar la Biserica Şerban Vodă chiar de ziua Sfintei, exact în ziua cea mare a Târnosirii!
Am căutat cu emoţie un vas curat pe care să poată fi oferită mica răcluţä cu sfintele moaşte la Altar.
Ne povăţuise unul din Episcopii Bucureştiului ca la Sf. Liturghie să oferim la altar – ca jertfă pentru iertarea păcatelor – un dar cât de mic, pentru a cere binecuvântarea lui Dumnezeu şi pentru a încerca să fim mulţumitori şi ascultători ai Cuvântului Său: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!”

Deseori – alături de pomelnic – duceam la Sfântul Altar câte o lumânare de ceară curată sau o cutiuţă de tămâie… dar acum Bunul Dumnezeu mă desemnase să aduc ca jertfă chiar o părticică din capul Sfintei Tecla – Lumânarea cea de aur a rugăciunii curate neîncetate şi Tămâia cea nepreţuită care, în arderea sa pentru omenire, înmiresmează permanent Prestolul Preasfintei Treimi!

Nici un vas nu mi se părea destul de curat şi destul de potrivit pentru a aduce la Sf. Altar preţiosul odor!… Până la urmă însă am găsit în casa unei înţelepte credincioase a parohiei o tavă de argint, frumos lucrată şi m-am mirat – pentru a nu ştiu câta oară! – cât de minunat lucrează Dumnezeu! Această enoriaşă era ea însăşi o jertfă vie, o viaţă închinată lui Dumnezeu, o credincioasă model care – ani de-a rândul – s-a străduit, cu timp şi fără timp, să adune permanent fonduri pentru construcţia bisericii.

Am luat tăviţa şi am împodobit-o cu un alt odor de mare preţ: Tricolorul românesc! Acesta mi se părea cel mai potrivit „piedestal” pentru aducerea darului de jertfă; Tricolorul românesc, sfinţit de atâţia eroi si luptători pentru neam, acesta era cel mai potrivit aşternut pentru înmânarea sfintelor moaşte la Altar!
Se apropia cu paşi repezi începerea solemnităţii. Cu o mare emoţie în suflet, luând tăviţa în ambele mâini, m-am apropiat de uşa din stânga a Sfântului Altar, străjuită de Arhanghelul Bucuriei, Gavriil, cel al vestirilor frumoase. Trăiam o bucurie de nedescris. Sub cutiuţa cu scumpul odor aşezasem cu grijă, într-un plic frumos, certificatul semnat şi parafat de Episcopia Catolică de la Milano. Acolo – în impunătorul Dom al vechiului Mediolanum – este adăpostit cu mare cinste, capul Sfintei Tecla.

Sub ochii Arhanghelului Bucuriei s-a apropiat de uşa Altarului Părintele paroh Dinu Pompiliu. Cu emoţie sfântă şi nespusă bucurie a primit-o în mâinile sale pe Sfânta. Ea era acolo, pe tăviţă, ca o martoră a solemnului moment. Ducea la Cer mărturia mâinilor brăzdate de muncă, de nopţi de Priveghere, de multă răbdare şi de multă jertfă şi rugăciune ale Părintelui Dinu, care o primise în mâinile sale. Sfânta a ştiut să răspundă necondiţionat la chemarea preotului paroh, care îşi dorise foarte mult ca să o invite pe Sfânta Tecla la momentul sfinţirii, care avea loc chiar de ziua prăznuirii Sfintei.

Mai era chiar şi un alt motiv, poate la fel de puternic: cu ani în urmă, mergând în pelerinaj cu un grup de credincioşi chiar în mănăstirea de maici din Antiohia Pisidiei, locul de naştere al Teclei, părintele paroh avusese bucuria şi cinstea să fie servit la masă chiar de sfintele măicuţe ale Mânăstirii, toate aceste vieţuitoare ale acelei mănăstiri fiind mântuite prin focul muceniciei, la puţin timp după plecarea pelerinilor de acolo. Mult şi-a dorit părintele paroh mângâierea venită prin sosirea acestor sfinte Moaşte! Era vie în sufletul şi în memoria parohiei amintirea acestor măicuţe sfinte, care – întocmai Învătăţorului lor, Hristos – au iubit mai mult să servească decât să li se servească! Şi toate şi-au încununat pământeştile lor vieţi, luând cununa muceniciei! Iată acum Sfânta din Antiohia Pisidiei, Tecla, venea să mângâie pe cei care odinioară fuseseră odihniţi ca pelerini, în sfânta mănăstire de acolo, prin iubirea creştinească exemplară a maicilor de acolo.

Duminică, 24 septembrie 2017. Orele dimineţii treceau cu repeziciune. Se apropia marea Sărbătoare! Cu toţii ne amintim cu negrăită bucurie şi sfântă duioşie de înălţătoarele momente petrecute! Cerul cel darnic S-a revărsat atunci în biserică şi darul oamenilor a fost afierosit lui Dumnezeu! Se pogora cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu peste zidurile, peste sufletele prezente şi în tot spaţiul sfântului locaş!

Cuvântul de învăţătură, plin de căldură părintească, de iubire mulţumitoare, de mângâiere, de încurajare, de felicitare şi de bucurie tainică, adresat întregii adunări de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încălzea inimile părinţilor şi ale credincioşilor. Cuvintele Întâi Stătătorului întăreau şi pecetluiau binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată din belşug peste toţi!

A  fost ca la Înviere! Momente înălţătoare şi sfinţitoare cu adevărat, râuri de Har s-au vărsat cu îmbelşugare peste toate sufletele şi în inimile credincioşilor, peste toate pietrele, betoanele şi ungherele locaşului sfinţit, peste întreg cartierul! Cerul şi pământul se întâlneau în bisericile vii şi în biserica de zid, prin bunăvoinţa Divinului pogorât peste materie… Momente de neuitat, săpate cu litere de aur în Cartea Vieţii şi în inimile tuturor – cler şi popor! Un nou Început care a izvorât binecuvântări şi încununări în zilele care au urmat. Trei zile Sfântul Altar a fost Cer deschis, iar 40 de zile fără încetare au fost înălţate rugăciuni de mulţumire de pe masa Sfântului Altar, devenit Mormânt plin de Lumina Învierii, aşezat de această dată în pământurile Bucureştiului.

Text parțial din articolul apărut în foaia duminicală „Cuvântul care zidește” nr. 38 / 23 septembrie 2018

La ceasul împlinirilor (26.07.2020)

Consiliul şi Comitetul Parohial au trudit mult în ultimul timp ca pe 15 august 2020 să putem da în folosinţă Cantina Socială a bisericii noastre. În acest sens au fost finalizate picturile din bolţile de la sala de mese, urmând ca în timpul rămas să putem pune podeaua din gresie.
Pe această cale ţinem să mulţumim celor care, tainic, dar constant, din puţinul lor au sprijinit această lucrare ca să putem duce mai departe lupta bisericii: filantropia după Liturghie. 
Părintele Dinu

publicat in 26.07.2020

Memoria imaginilor – Viața Bisericii în timp de pandemie

Agenţia de ştiri Basilica a organizat perioada 15-28 iunie 2020 un concurs de fotografie, exclusiv în mediul online, având tema „Viața Bisericii în timp de pandemie”. Fotografia este un suport material ce devine în timp istorie. O dovadă, un indiciu, care surprinde momente ale vieții unei persoane, colectivități sau neam. Fotografia este tehnică și artă în același timp. Surprinde lucruri, acțiuni dar și sentimente. Gânduri chiar și stări. O imagine transmite mai mult decât 1000 de cuvinte. Puterea imaginii este acum mai mare în contextul în care nu mai avem disponibilitatea de a citi. Comunicăm mai puțin prin cuvinte și mai mult prin imagini.

Am trăit cu toții două luni de izolare în casele noastre în perioada stării de urgență. Atunci ne-am depărtat și de biserici, acestea devenind doar locul în care preoții țineau slujbele, alături de psalți. Am resimțit dureros această perioadă în care nu am mai participat la slujbe, nu ne-am mai spovedit și împărtășit. Practic nu am mai avut acces la nicio taină.

Pentru prima oară am urmărit slujbele online. Am fost însă una din parohiile privilegiate în care slujbele au fost transmise live. Părintele paroh Dinu Pompiliu a înțeles că este necesar să ne aducă în aceea vreme o mângâiere, mai ales că în această perioadă au fost și Sfintele Paști, cea mai importantă sărbătoare a Bisericii. Și așa, consemnați și închiși la domiciliu, ne-am bucurat de slujbe – transmise la un nivel profesional foarte înalt – și de fotografiile puse pe site-ul parohiei noastre.

Să vă spunem că domnul Marian Stoenică, cel care are grijă de site-ul și Facebook-ul parohiei Șerban Vodă și se ocupă de înregistrările video, audio și fotografiile de la slujbele și evenimentele ce au loc în biserica noastră, a participat la concursul „Viața Bisericii în timp de pandemie” cu o fotografie. Din cele 400 de fotografii primite, juriul a selectat 3 fotografii pentru locurile 1, 2 și 3. Agenția de Știri Basilica a prezentat o selecție de alte 30 de fotografii reprezentative, dintre care prima este o poză alb-negru, făcută de domnul Marian Stoenică la una din slujbele transmise online în biserica noastră. Alături de poza din concurs am pus câteva poze din arhiva parohiei Șerban Vodă în special din perioada Postului Mare și a Sfintelor Paști.

https://basilica.ro/30-de-fotografii-care-au-surprins-viata-bisericii-in-timp-de-pandemie/

Cred că cele mai bune fotografii sunt în inimile noastre. Ele ne amintesc prin ce-am trecut – și încă trecem! – în acest timp. Din toată această perioadă am înțeles mai ales că legătura noastră cu Dumnezeu trebuie să se schimbe radical, într-o relație cu mult mai profundă și permanentă. Și că nu trebuie să mai lipsim niciodată, sub nici un motiv de la slujbele Bisericii, și să ne spovedim și împărtășim cât mai des.

Cât mai avem îngăduința.

Dumneavoastră ce credeți că ați pierdut și ce ați câștigat, duhovnicește, în această perioadă?

Maria Buleu

Articol apărut în foaia duminicală „Cuvântul care zidește” nr.29/19.07.2020

Cum am întâmpinat anul acesta Învierea Domnului? (02.05.2020)

„Hristos a Înviat!” am strigat și în acest an. Și ne-au răspuns cei apropiați. În casele celor singuratici doar îngerii au îngânat răspunsul, căci lacrima noastră a oprit glasul a se face auzit. Doar pe altarul inimii noastre, în Sfânta Liturghie – vizionată, nu trăită – Hristos învie din mormânt, după ce, coborând în adâncul iadului, scoate la Lumină sufletele ce-și așteptau izbăvirea de la izgonirea din Rai. „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”. Hristos a Înviat și ne-a făcut părtași Luminii și Mântuirii, dar noi, Biserica Sa, nu am fost în comuniune, nu am primit lumina fizică acolo, lângă biserică, cu tot Cosmosul martor și participant la Înviere.

Izolați în case, cu zeci de mii de forțe de ordine în întreaga țară și zeci de elicoptere scrutând din înalt orice mișcare din afara curților oamenilor, românii abia dacă au fost împreună în acea noapte. Timid, unii preoți, după ce au strigat „Veniți de primiți Lumină” și „Hristos a Înviat”, au pornit pe străzile din jurul bisericii cu lumânarea în mână, strigându-le celor de la ferestre salutul pascal. Doar aceia, cu candelele aprinse, au răspuns, din tot sufletul „Adevărat a Înviat!”.
Altfel nu s-au cutremurat cartierele de troparul Învierii, care ar fi spart izolarea noastră, ne-ar fi unit pe toți, ne-ar fi eliberat de frică, de impuneri, ne-ar fi arătat oameni cu adevărat LIBERI în fața lui Dumnezeu și în fața lumii!
În noaptea pascală, la geamul multora nici măcar Lumina Sfântă nu a pâlpâit. Abia dacă într-un bloc erau deschise becurile la vreo 10 apartamente. Și dacă la câteva geamuri se zăreau candele aprinse!
Mă întreb oare câți au așteptat cu înfrigurare această noapte a Învierii? Câți au fost deasupra „tradițiilor” – ciocnit ouă, mâncat miel, cozonac și pască – trăind Învierea cu sufletul mai flămând ca niciodată de libertate, de izbăvire, de comuniune cu Cerurile și cu Dumnezeu-Fiul, cel Înviat?
Câți ne-am golit de manipulare și minciuni – împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii Sale, a clerului și credincioșilor care fac parte nemijlocită din ea – câți am căutat să avem în casele noastre Lumina Sfântă și Paștele, ca semne văzute ale bucuriei Învierii, ale dezrobirii noastre din lanțurile păcatului și trăirii vremelnice și ușuratice, fără rost spiritual și perspectivă harică?
Și totuși în parohia noastră am avut binecuvântarea de a avea parte de slujbe minunate în mare parte din Postul Mare și în noaptea de Înviere. Preoții bisericii Șerban Vodă s-au gândit la miile de enoriași care sunt siliți să stea în case fără a putea participa la Liturghii, la Denii și care nu s-au putut spovedi și împărtăși. Din dragoste pentru ei, din tristețe și amărăciune, au decis să le facă un dar: slujbe transmise pe You Tube dintr-o biserică înveșmântată de sărbătoare, la un nivel de calitate excepțional. Pentru ca oamenii să poată trece peste amărăciunea depărtării. Să fie încântați să privească frumusețea bisericii noastre, să fie mai aproape de icoane și de sfinții din fresca bisericii, să se bucure de vederea preoților duhovnici și să se lase purtați spre ceruri de glasurile îngerești ale psalților noștri. Nu v-am ascuns niciodată că aceste lucruri s-au putut face doar cu mari jertfe materiale. Căci, desigur, acestea nu sunt la vedere și cel care dăruiește nu dezvăluie niciodată cât a investit. Dimpotrivă! Cel ce dăruiește o face necondiționat, altruist, cu imensă dragoste, bucurându-i pe cei iubiți.
Noi suntem cei iubiți, cei mângâiați în tristețea noastră. Și alături de noi, enoriașii parohiei Șerban Vodă, s-au bucurat români din întreaga țară și de prin lume, și ei în lipsă de cele duhovnicești. Din Italia sau Germania, din Spania sau Canada, din Scoția sau America, mii de români au vizionat slujbele transmise în direct.
Și așa ne-am ostoit o clipă dorul de biserică, de biserica noastră. Căci înfrățiți cu alți creștin ortodocși din lumea toată, ne-am simțit ca fiind umăr lângă umăr, cu lumânările speranței aprinse, înfățișându-ne și predându-ne toți împreună în rugăciune milei și dragostei lui Dumnezeu. Ne aflam toți, înveșmântați în lumină, în cea mai mare și mai frumoasă catedrală ortodoxă din lume. Nezidită încă decât în inimile noastre.
Mulți ierarhi, preoți și călugări au apărut chiar de la începutul pandemiei și ne-au transmis cuvântul lor de îmbărbătare tuturor celor care am fost afectați de această criză și care ne-am resemnat în izolare, căci nu mai puteam fi la slujbe în biserică, nu ne puteam închina la icoane și la sfintele moaște, nu ne mai puteam împărtăși de Sfintele Taine: Spovedanie, Euharistie sau Maslu. Și chiar nu mai puteam să mergem la mormintele celor dragi. Multe cuvinte frumoase am citit sau auzit în această perioadă, semn că Biserica este vie prin monahii și clerul Său, cei care ne ies mereu în întâmpinare și nu ne lasă fără cuvânt de folos și de zidire.
Astfel de cuvinte am găsit și la Preasfințitul Părinte Macarie Drăgoi, episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord. Aș vrea să vă bucur cu cât mai multe fragmente din Pastorala de Paști a vrednicului ierarh, căci acesta nu contenește să se gândească la românii din eparhia sa, dar și la ortodocșii din țară. Mai mult ca niciodată, Biserica Ortodoxă din țară a fost în acest Post Mare, în perioada stării de urgență, păzită strașnic de atei și progresiști, care au stârnit scandal în orice manifestare legată de activitatea Bisericii. Și asta a înțeles-o foarte bine PS Macarie, participând la durerea noastră.

Hristos este alături de noi, iar Maica Domnului nu-și uită fiii lacrimilor sale

 «Cuvântul meu pastoral de Înviere din acest an al mântuirii 2020 va fi altfel. Căci altfel este și prăznuirea Sfintelor Paști. Este o prăznuire tristă și pustie, pentru că tu, iubite frate, iubită soră, nu ești aici. Cum poate fi praznicul praznicelor, sărbătoarea sărbătorilor, bucuria bucuriilor, prilej de tristețe? Da, este prilej de tristețe atunci când cel chemat să primească Sfânta Lumină, atunci când cel pentru care spunem: „Cu credință și cu dragoste să vă apropiați”, lipsește. Adică atunci când tu, iubite frate, iubită soră, nu ești aici, de față.
 Este o vreme a despărțirii, a separării și a izolării sociale, dar și liturgice. O izolare impusă pe temeiuri omenești, slabe, contestabile, ca orice temei izvorât din înțelepciunea acestui veac. Acest aspect este dureros, căci noi știm că cel care desparte, care separă este, în ultimă instanță, diavolul, „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 14, 30). Cel care ne izolează unul de altul și ne lipsește de comuniune. Cel care ne separă de Hristos și de Sfintele Taine. Cel care ne închide în mormântul carantinei. Ne ferim, la sfatul „împăratului împăraților” (Apocalipsa 18, 9), unul de altul, în numele izbăvirii de un virus, însă cine ne ferește de „frica și așteptarea celor ce au să vină peste lume”? (Luca 21, 26) De alienarea, disperarea, singurătatea, sentimentul de abandon și de părăsire pe care prea mulți dintre noi, iubite frate și iubită soră, le simțim în aceste zile?
 Aș vrea, preaiubiții mei, să vă încredințez că Biserica a trecut prin plăgi, epidemii mult mai grave și molipsitoare decât ceea ce trăim astăzi. Epidemii de boli cumplite au decimat Imperiul Roman. O mare epidemie de ciumă a devastat Imperiul Bizantin pe vremea Sfântului Împărat Iustinian cel Mare, ctitorul Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol, până și acesta a zăcut bolnav, însă s-a vindecat. Epidemie de ciumă a fost și la noi în țară și în alte locuri în trecutul îndepărtat. Chiar și în timpul vieții Sfântului Calinic de la Cernica, a fost o epidemie de ciumă, după cum aflăm din Patericul Românesc. Bunicii și străbunicii noștri au trecut prin epidemii de holeră, de tifos și prin gripa spaniolă. Înaintașii noștri au traversat aceste grele încercări, înfruntându-le creștinește, prin rugăciune, prin procesiuni, prin cinstirea icoanelor Maicii Domnului și a sfintelor moaște ale sfinților ocrotitori. Astfel au fost izbăviți, s-au ridicat, viața a mers mai departe, lumea nu a stat pe loc.
Însă noi trăim acum, iubite frate și iubită soră, și este cazul să o conștientizăm grabnic, într-o lume care L-a scos pe Dumnezeu din centrul ei și pentru care Liturghia este o oarecare adunare publică cu grad ridicat al riscului de infectare. Pentru această lume, noi suntem o amenințare, un risc, un pericol.
 Iată cât de greu v-a fost vouă, iubiților, cei din țara-mamă, România, în toată această perioadă. Cu greu vi s-a acordat o mângâiere, o consolare, de Sfintele Paști, însă nu fără a plăti un preț scump, nu fără a fi arătați cu degetul și puși la stâlpul infamiei. Și pentru ce? Pentru a fi lăsați să luați lumină unul de la altul, pornind de la altarul Bisericii, respectând regulile. O ocazie de a uni România, cu un lanț al luminilor Învierii, trecute de la unul la altul, a fost transformată într-un prilej de intimidare a celor credincioși. O ocazie de a contrapune contagierii patologice, „contagierea” cu Lumina Învierii, adică un eveniment care ar fi adus seninătate, pace, încredere pentru toți, nu doar pentru cei credincioși, a fost prezentat ca un eveniment ce va produce „înmormântări”. Vai, ce înșelare! Vai, ce greșeală!
 Da, iubiții mei, este pandemie. Însă „leacul” născocit acum provoacă o infodemie dezlănțuită asupra lumii: confuzie, tulburare, groază, revoltă, frustrare, neliniște. Și tot cei care l-au născocit ne „liniștesc” spunându-ne că e doar începutul, că lumea nu va reveni la cele dinainte, că vom trăi într-o „nouă normalitate”. Care să fie aceasta? O lume stăpânită de și prin frică? O lume a interdicțiilor? Ce loc vom avea noi, credincioșii, și adunările noastre în casa Domnului într-o astfel de lume?
 Însă vreau să te încredințez din toată inima de aceasta: Dumnezeu nu ne va părăsi! Hristos nu-și abandonează prietenii! Maica Domnului nu-și uită fiii lacrimilor sale! Sfinții ocrotitori nu-și vor astupa urechile! (…) Mântuitorul a trecut prin această experiență a părăsirii totale de către Părintele Său, tocmai pentru a fi alături de noi în clipele părăsirii noastre! Așadar, va fi o cale pentru noi! Vom primi răspuns dacă ne vom ruga! Lacrimile noastre nu vor fi trecute cu vederea!»

În Duminica Tomii să ne arătăm și noi deplin luminați în credință

După șase săptămâni de carantină, în care am fost rupți de biserică, am avut șansa să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Această încercare ne-a făcut să ne cunoaștem mai bine, să ne cercetăm cu luare aminte și să ne definim cu mai mare acuratețe relația noastră cu Dumnezeu. Desigur, cei mai mulți dintre noi n-am cerut să-L vedem și să-L pipăim pe Dumnezeu pentru a ne încredința că El există, că a murit și a înviat pentru noi, pentru mântuirea noastră.
Și cu toate acestea, perioada de izolare a fost un test de credință. Ce fel de credință avem fiecare dintre noi? Ce fel de Biserică suntem? Câți dintre noi suntem creștini practicanți? Și mai ales cum mai arată societatea noastră: câți sunt atei, câți sunt veșnic în luptă cu Biserica – să ne înțelegem, cu cea Ortodoxă – câți sunt „numai” anticlericali, deși se bat cu pumnul în piept că ei sunt „spirituali” și cred în Dumnezeu, iar rugăciunea pot s-o facă doar în casa lor… Urmează apoi membrii altor confesiuni religioase. Unii dintre ei au „rezolvat” relația lor cu Dumnezeu, sunt atotcunoscători ai scrierilor biblice, dețin adevărul suprem și de aceea se consideră îndreptățiți să sară în „apărarea” lui Dumnezeu, atacând credința creștinilor ortodocși și mai ales Tradiția lor. Nu se sfiesc să ne dea lecții, să lovească în cele sfinte ale Bisericii Ortodoxe, de multe ori cu un limbaj de cel mai jos nivel.
Toți cei menționați, „luminați” la minte, atacă permanent Biserica, clerul și pe credincioși. Toleranți în multe alte chestiuni, uneori prea toleranți, când vine vorba de Biserică și credincioși nici o violență verbală nu este prea mult. E un război care se poartă cu Biserica și credința de mult. Și el face victime printre cei puțin ancorați în învățătura dreptei credințe. Și așa ajung mulți pe „no man’s land”, adică pe teritoriul nimănui. Căci acolo nu mai sunt cu Dumnezeu, ci cu dumnezeul lor, nu mai au Harul și Tainele Bisericii. Și așa, fără comuniune liturgică și euharistică ajung chiar să se lepede. Nu mai departe  de acum zece zile, un cunoscut progresist, fiul unui mare actor român, ne-a oferit un spectacol isteric de lepădare, căutând să ne convingă că el este un om „spiritual”.
Aceste săptămâni au fost pentru noi o probă de credință. Ne-am adâncit oare mai mult în rugăciune și priveghere? I-am chemat mai aproape de noi pe Maica Domnului și pe sfinți? Am citit mai mult din Sfânta Scriptură și din cuvintele Sfinților Părinți? Am simți dorul de biserică, de slujbe și de Sfintele Taine? Am simțit durere că suntem lipsiți de biserică și depărtați de preoții noștri? Ne-a durut sufletul atunci când, deși aveam cu toții nevoie de mai multă rugăciune, unii, în loc să se alăture acestui demers al creștinilor, mai mult loveau în Biserică, în cler și credincioși? De parcă Biserica adusese pandemia și ea era cea care se purta despotic și iresponsabil, răspândind boala în societate! Nu a contat nici faptul că la toate acestea Biserica a răspuns cu discreție și responsabilitate, nici faptul că ierarhii, preoții și credincioșii au fost de multe ori jigniți, urmăriți și reclamați penal. Din fericire multe dintre aceste reclamații nu au fost sustenabile juridic.
Așadar, turma mică a lui Dumnezeu a avut – și mai are încă – parte de multe încercări. Dar în acestea ne-am întărit, ne-am lămurit ce fel de creștini suntem, am înțeles cum trebuie să mergem mai departe. În lupta asta dusă împotriva Bisericii mulți au căzut în capcana celor cu multă școală în tehnica manipulării și s-au lepădat, chipurile, de biserica văzută. Azi nu mai trec pe biserică, căci au dumnezeul lor în suflet. Cu durere am constatat că mulți au lepădat crucea, la propriu. Din ce în ce mai puțini își mai fac cruce, adică își mai amintesc de Sfânta Treime, atunci când trec pe lângă o biserică! Și ce este aceasta decât lepădare? Tocmai acum când Dumnezeu doar și-a întors puțin capul de la noi, cei care Îl supărăm cu necredința și păcatele noastre, și ne-a lăsat în măreția gândirii și puterii noastre, iar noi ne-am înecat în boală, suferință, frică, deznădejde. Acestea toate trebuiau să fie pentru noi un moment de revenire, o scuturare din vremelnicele cântece de sirenă ale lumii. Tocmai acum Dumnezeu aștepta de la noi trezire, pocăință și smerită întoarcere. Nu ne cerea mult. Voia doar să vadă că-L iubim.
Revenind la Toma, acesta nu a fost un necredincios. Îndoiala sa cerea o cercetare și o confirmare a ceea ce cu sufletul el tânjea. Se spune că lui Toma i se spunea Geamănul pentru că semăna bine cu Mântuitorul. De aceea, Învățătorul îi încredințează o misiune și-l îndepărtează înainte de Pătimiri de Ierusalim. Ca să nu fie prins în locul Lui. Așa că el nu a fost prezent la multe din evenimentele care au dus la răstignirea și Învierea Domnului. Femeile mironosițe sunt primele care-L văd pe Domnul înviat. Lor le spune „Bucurați-vă!”, gata cu întristarea. Ucenicilor, înspăimântați și dezorientați, li se arată intrând prin ușile încuiate. Lor le spune „Pace vouă!”, căci erau tulburați și înfricoșați. Îi cheamă la venire în sine și la nădejde și credință. Dar pe Toma nu-l încredințează, nu-l limpezește nimeni. El nu este un necredincios. Căci ce bine ar fi ca necredincioşii zilelor noastre să fie asemenea Apostolului Toma! Dacă ei ar refuza să creadă pentru că, mistuiți de dragostea lui Dumnezeu, vor să‑L atingă şi să strige de bucurie: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” dar ei suferă de alte tipuri de necredință, una mai rea decât alta.
Avem necredința ateilor declarați, care duc neîncetat un război cu Dumnezeu şi cu cei credincioși. Chiar dacă veacurile trecute au arătat la ce duce ateismul militant, responsabil de torturarea și moartea a sute de milioane de oameni, totuşi vedem că din nou, uitând lecția istoriei, ateii militanți sunt lăudați și promovați. Așa au ajuns să se creadă mesianici.
Observăm și necredința seculariștilor, care nu-L contestă pe față pe Dumnezeu sau Biserica Sa, dar care militează cu înverșunare pentru evacuarea Acestuia din viața socială şi din spațiul public. Îi vedem că vor să scoată icoanele şi orele de religie din şcoli și că nu acceptă ca Biserica – din care facem parte și noi, mirenii – să aibă un cuvânt de spus în treburile publice sau să‑şi apere interesele în societate.
Apoi este necredința fățarnicilor, a celor care pretind că şi ei cred în Dumnezeu, dar nu acceptă Biserica şi învățăturile de credință ale acesteia. Ei pretind că Biserica ar fi o structură de putere care îndoctrinează şi falsifică învățătura Domnului. Ei răstălmăcesc Scripturile şi poruncile evanghelice și-L transformă pe Dumnezeu într‑un vehicul al propriilor lor ideologii, Care ar fi de acord, de pildă, cu căsătorii homosexuale şi cu alte căderi morale ale societății de astăzi.
Așadar, luați aminte la aceste necredințe și la cei care le propagă cu multă virulență și manipulare. Feriți-vă de aluatul fariseilor și saducheilor, așa cum spune Mântuitorul. E vremea să ne lepădăm de aceste false lumini, să ne apărăm credința și să ne schimbăm viața așa cum Dumnezeu ne-o cere. Căci am văzut chiar în aceste zile cum El Însuși lucrează și cum este aproape de noi tot timpul. E vremea să-L vedem și să-L urmăm. Căci cu dragoste ne așteaptă pe toți.

Maria Buleu

(Articol apărut în foaia duminicală „Cuvântul care zidește” nr. 17/26.04.2020)

Cuvânt de suflet de Sfintele Paști pentru credincioșii parohiei (20.04.2020)

Ca preot aflat oarecum în amurg, stau trist pe sumanul meu preoțesc, primit de la o văduvă săracă și cuget la vremurile prin care trecem. Au trecut mulți ani din viața mea și la bătrânețe Dumnezeu îți dă posibilitatea să privești lucrurile cu mai multă claritate. Aș vrea să prind în cuvântul meu toată amărăciunea vremurilor pe care le trăim, căci vă scriu acum, la începutul Săptămânii Pătimirilor Domnului, cu gândul la Învierea Lui și învierea noastră.

Gândul la Învierea Lui și la învierea noastră îmi dă putere să trec peste neputințele zilei de azi. Zile grele, de neînchipuit! Să serbezi Paștile cu ușile încuiate! Nu poți decât dacă îți scoți inima din piept și Dumnezeu îți pune în loc o inimă de piatră. Dar vreau să mă fac înțeles și să vă spun adâncul frământărilor mele.

Cum erau Paștile în vremea tinereților mele? Ne îmbrăcam în lumină și Dumnezeu era cu noi și noi eram ai Lui. Plângeam și ne bucuram împreună. El, ca Părinte, ne mângâia și pentru noi îmbrăca toată firea în floare ca să ne arate cum ne va îmbrăca pe noi dincolo, după trecerea de marea strâmtorare. Și cum eram noi, preoți și popor. Copii ai lui Dumnezeu. Și cum ne sileam să nu-L supărăm pe El și nici să pierdem dragostea Lui!
Au trecut anii și cu fiecare zi care s-a adăugat noi ne-am schimbat și El S-a întristat de Paști mai mult decât în Săptămâna Pătimirilor. Și a trecut timpul gândindu-mă ce a însemnat Paștile pentru El și pentru noi. Din cele studiate de noi la marea școală a teologiei românești, am aflat că primul Paști era trecerea de la neființă la ființă. Al doilea era de la robia egipteană la libertate în pământul făgăduinței. Câtă dragoste dumnezeiască se ascunde în aceste cuvinte! Iar al treilea, prin Iisus Hristos Domnul nostru, Paștile însemna trecerea din moarte la viață, a Lui și a noastră. Și de aceea, ori de câte ori spovedesc un credincios, îmi dau seama că l-am trecut prin spovedanie din moarte la viață și că a avut parte de învierea cea dintâi, iar pentru el moartea cea de-a doua nu mai are putere.
Tot așa, mă cufund în aceste gânduri și, ca dintr-un vis frumos, mă trezesc la realitatea tristă a vremurilor pe care le trăiesc astăzi. Începând din Sâmbăta Floriilor am mers în sector ca să duc stâlpări enoriașilor, ca nu cumva să sufere poporului lui Dumnezeu că nu are semnele creștinismului autentic în casa lui. Nici nu am vrut să mă gândesc la vremurile triste când ei stăteau în case și nu ieșeau să voteze familia sau când peste 53% (într-un sondaj recent) au fost mulțumiți că s-au închis bisericile. Nu m-am gândit la acestea, deși un gând căuta să mă oprească din lucrare, dar tot El mi-a dat puterea să merg mai departe, căci El ne-a zis: „Nu te teme, turmă mică, căci Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția.” (Luca 12, 32).
Și astfel mă trezesc ca dintr-un vis urât. Noi suntem turma mică, noi suntem poporul lui Dumnezeu când facem asemenea declarații? Ce trist este să constați că te lupți pentru o lume care de fapt este străină 53% de ceea ce Dumnezeu vrea de la noi! Dar noi trebuie să căutăm turma cea mică pentru care Dumnezeu a pregătit Împărăția Sa de la întemeierea lumii. Toate cuvintele Sfintelor Evanghelii din Săptămâna Pătimirilor ne-au invitat stăruitor să fim alături de Domnul în marea Lui singurătate, să fim lângă Maica Domnului, în sufletul ei străpuns de sabie. Și au fost mulți care ne-au făcut semne discrete că sunt cu noi și că sunt ai Lui și asta ne-a dat putere să biruim ispitele venite din partea unora care s-au postat în fața bisericii, amenințându-ne cu amenzi usturătoare pentru că am dat credincioșilor stâlpări de finic sau salcie, anafură sau un pai de lumânare. Căci ce puteai să dai dintr-o biserică cu porțile încuiate? Ce tristețe mi-a fost dat să simt la auzul cuvintelor arogante, pline de dispreț, ale unora care – în numele legii – ne executau fără milă!
Dar or să treacă toate și mă gândesc, nu fără rost, la toți cei care, fără Dumnezeu, declarându-se însă credincioși, ne amenințau cu cuvinte usturătoare. Și ce trist este să afli că oamenii se duc la magazine, la piață, iar în fața bisericii sunt somați de poliție să treacă mai departe!
Ce bine ar fi fost ca acești oameni ai legii să ne fi apărat de 30 de ani încoace de toți virusații acestui veac, care ne-au furat până și sfânta pâine de la gură! Acești oameni, pe care i-am plătit pentru complicitate tăcută, au făcut să dispară de pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu pământuri, păduri, munca părinților noștri, trupuri și suflete, valori inestimabile de care am fost deposedați în ultimul timp de când suntem păziți de „aleși oameni ai legii”. Și așa petrecem Paștele acesta. Ca o certare a lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră.
Suntem totuși optimiști și cu gândul că tot El ne va ridica din moarte la viață și va face să renască neamul nostru românesc ca să ne putem despăduchea odată de toți hoții care se căpătuiesc pe aici și care își bat joc de tot ce avem mai sfânt.
Eu simt că sunt în amurg, dar ce va fi pentru generația tânără, pentru copiii noștri? Ce le lăsăm? Păduri defrișate? Ogoare transformate în deșert? Și robie, fără limită! Iată ce le lăsăm. Cu aceste gânduri întâmpinăm noi Paștele Domnului …
Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea putere să trecem prin aceste momente, ca să rămânem statornici în credință, liberi așa cum ne-a creat El și să nu socotească păcatele noastre, ci în marea Sa iubire de oameni să facă și pentru copiii noștri vremuri mai bune, ca să poată duce mai departe tezaurul credinței păstrat din moși în moși. Și așa cum părinții noștri, care nu beneficiau de toată tehnologia modernă, erau într-o strânsă legătură cu Dumnezeu și cu semenii, așa și ei.
Dacă ar fi să vă împărtășesc o bucurie, unica pe care am avut-o în această perioadă tristă, este aceea că, din mila credincioșilor noștri, nici unul din cei care au cerut ajutor bisericii nu au plecat fără mângâiere. Acestora le mulțumesc, care tăcuți, dar prezenți, au împărțit și au dat săracilor, de aceea „dreptatea lor rămâne în veac”.
E Paștele și vreau să-i iert pe toți cei care ne-au batjocorit și mă lupt să-i iert pe toți batjocoritorii de cele sfinte. Îl rog pe Bunul Dumnezeu să nu le socotească lor nesimțirea, delăsarea, indiferența și dușmănia, iar Lumina Sfântă să lumineze întunericul necunoștinței lor, să ne facă pe noi toți fii ai Luminii și să ne aducă la cunoștința adevărului ca să fim și noi, românii, un popor plăcut lui Dumnezeu.
Să ne ferească Dumnezeu de iude și pizmași, de hoți și perverși, de ticăloși și nesimțiți, de indiferenți și nepăsători. Iar El, care a Înviat din morți, să învieze și sufletele noastre. Să izbăvească neamul nostru de virusul ucigător al păcatului și să ne dea tărie să-L mărturisim pe Hristos cu aceeași convingere ca și părinții noștri, ca să păstrăm credința ortodoxă, cea dată Sfinților odată pentru totdeauna.
Așa gândeam și simțea sufletul meu până în Marțea Pătimirilor, când Dumnezeu, văzând amărăciunea poporului Său, a făcut ca aceasta să fie transformată în bucurie și să putem duce Sfânta Lumina până și în cel mai îndepărtat cătun. Și nu oricum, ci însoțiți de organele de ordine, de poliția română și de jandarmerie.
Ce sarcină minunată le-a încredințat Dumnezeu!
I-a chemat la sfințenie, la mântuire și la mărturisire. I-a chemat să devină fii ai Luminii ca să-și poată mărturisi credința și fidelitatea față de acest popor credincios și față de Biserica pe care El a câștigat-o cu scump Sângele Său.
Vă scriu aceste rânduri cu lacrimi în ochi. Ce mare chemare le-a făcut Dumnezeu, să calce pe urmele sfinților militari de altă dată. Și ei, fără să cârtească au mers ca niște atleți ai lui Hristos ca să le spună tuturor „și noi suntem creștini, și noi suntem cu voi”. Nu numai că vă apărăm, ci suntem fiii și frații voștri. Nimic nu putea schimba răutatea care ne cuprinsese pe toți ca acest parteneriat aducător de pace, care îndeamnă să iertăm totul pentru Înviere și să pornim pe alt drum de acum înainte. Eram prea dezbinați și prea încrâncenați. Ni se oferă șansa, din nou, să fim împreună, păstrând distanța socială.
Vom oficia din nou cultul divin de Paști cu bisericile închise, dar cu gândul că ziua de mâine va fi mai bună. Rugăm pe Dumnezeu, Cel Înviat din morți, să învieze și suflete noastre din moartea păcatului.
Aceste gânduri le aveam ieri, în Marțea din Săptămâna Pătimirilor. Dar azi, în Miercurea trădării Mântuitorului, lucrurile s-au sucit. Așa că m-am hotărât, împreună cu părinții care slujesc biserica noastră, să purtăm noi Sfânta Lumină pe la blocurile dumneavoastră. Poate așa ne mai schimbăm atitudinea față de Biserică, față de slujitorii ei și față de semeni. Este o lecție pentru toți. Sperăm ca să fim pe plac celor care, fără să ne cunoască, ne adresează cuvinte pe care mi-e și greu să le reproduc.
Așa cum v-am mărturisit încă de la începutul cuvântului meu, trec peste toate și sper ca împreună cu dumneavoastră să cântăm cu bucurie și deplină credință troparul pascal, atât pentru noi cât și pentru cei din morminte: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!”
Părintele Dinu

publicat in 20.04.2020

Cuviosul Nichifor Leprosul, prietenul tuturor în nevoi

Despre Sfântul Cuvios Nichifor Leprosul mai nimeni dintre credincioșii români nu cunoștea ceva. Dar, odată cu pandemia de Covid-19, sfântul a apărut unor creștini din Grecia și Bulgaria spunându-le: „Dacă cineva se va îmbolnăvi, să se roage mie, iar eu îl voi vindeca. Nu vă temeți! Va trece.”

Şi în Romania au apărut ştiri şi filmuleţe despre acest sfânt. Am aflat mai apoi despre viaţa acestuia, i-am cunoscut Paraclisul şi Acatistul său. Iar de curând biserica Şerban Vodă are o icoană a Sfântului Nichifor Leprosul.

Dar cine este acest cuvios?

Nicolae Tzanakakis s-a născut în anul 1890, din părinţi ţărani evlavioşi, în satul Serikari, în regiunea Hania din insula Creta. Părinţii lui au murit pe când era încă copil, lăsându-l orfan, în grija bunicului său. La vârsta de treisprezece ani s-a mutat în Hania şi a început să lucreze ca ucenic la un bărbier. Curând au început să apară primele simptome ale leprei. Bolnavii de această teribilă maladie contagioasă erau pe atunci obligatoriu închişi într-o colonie de leproşi din insula Spinaloga. Nicolae, speriat, fuge în Egipt şi lucrează o vreme la un bărbier din Alexandria. Boala avansează. Hotărăşte să se mărturisească unui cleric al Patriarhiei Alexandriei, acesta îndrumându-l spre azilul-spital pentru leproşi din insula Chios. La vârsta de 24 de ani, în anul 1914, Nicolae ajunge la spitalul administrat de ieromonahul Antim Vagianos, cunoscut mai târziu ca Sfântul Antim din Chios (15 februarie).
Nicolae a aflat aici o atmosferă spirituală care l-a făcut să-şi deschidă inima spre credinţă şi să râvnească la o viaţă de rugăciune. După doi ani, ieromonahul Antim îl tunde în monahism pe Nicolae, dându-i numele de Nichifor.
Boala lui a avansat, căci tratamentul pentru lepră va fi descoperit abia în 1947. Cuviosul Nichifor era însă stăruitor în ascultare, în post şi rugăciune. Lucra în grădina azilului. Între el şi părintele său duhovnicesc, Cuviosul Antim, se dezvoltă o strânsă relaţie de ucenicie duhovnicească. Monahul Nichifor era de nedespărţit de Cuviosul Antim, astfel încât mai târziu acesta a reuşit să scrie o culegere de texte despre minunile săvârşite de Sfântul Antim pe care le văzuse cu ochii lui.
Cuviosul Nichifor se ruga ceasuri în şir, făcea metanii fără număr, dar în acelaşi timp nu vorbea despre acestea şi nu îşi deschidea inima nimănui altcuiva decât părintelui său duhovnicesc. Avea o voce îngerească şi devine protopsaltul bisericii azilului. Pentru că îşi pierde vederea din pricina bolii, mai apoi cele mai multe cântări vor fi cântate de ceilalţi psalţi de la strană.
În 1957, azilul-spital din Chios este închis, iar Cuviosul Nichifor, împreună cu ceilalţi pacienţi rămaşi au fost mutaţi în staţiunea-leprozerie a Sfintei Varvara din Egaleo, la vest de oraşul Atena. Cuviosul Antim scrie o scrisoare părintelui Eumenie care se afla la această leprozerie, încredinţându-i-l pe monahul Nichifor şi îndemnându-l să-l ajute cu tot ce poate, căci, deşi numai călugăr, Nichifor este un monah desăvârşit de la care va avea multe de învăţat. Părintele Eumenie fusese şi el bolnav de lepră, se vindecase la Sfânta Varvara şi rămăsese acolo alături de ceilalţi leproşi spre a-i ajuta trupeşte şi duhovniceşte. În acea vreme, Cuviosul Nichifor avea aproape 67 de ani, iar trupul şi ochii îi fuseseră profund afectaţi de boală. În scurt timp, părintele Eumenie devine ucenicul duhovnicesc al monahului Nichifor, căruia Dumnezeu, pentru răbdarea lui în boală, îi dăruise multe haruri duhovniceşti.
Mulţi credincioşi au început să vină la monahul Nichifor ca să îi ceară binecuvântarea. Ţintuit la pat, chinuit de dureri şi aproape orb, monahul Nichifor avea însă darul de a aduce mângâiere celor ce veneau la el.

Minunile săvărșite de Sfântul Nichifor Leprosul

Părintele Nichifor a trecut la Domnul pe 4 ianuarie 1964, la vârsta de 74 ani. Trei ani mai târziu sfintele sale moaşte au fost dezgropate şi ele erau binemirositoare.
Pe 1 decembrie 2012, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului a săvârşit proslăvirea Sfântului Nichifor, iar numele acestuia a fost adăugat în calendarul Bisericii Constantinopolului.
Multe minuni a făcut Cuviosul în timpul vieţii şi mai ales după moartea sa. A fost un martir fără de sânge, căci deşi mâinile şi picioarele sale erau o rană nu înceta să muncească, dar să se şi roage nopţi întregi, făcând multe metanii. Părintele Eumenie îl îngrijea ca pe un copil. Odată, după ce l-a pregătit pe Cuviosul Nichifor de culcare, a plecat în chilia sa. Dar nu avea linişte, căci i se păruse că nu a lăsat totul în regulă în camera Cuviosului. Aşa că a intrat încet, ca să nu-l trezească, dar mare i-a fost uimirea când l-a văzut pe acesta rugându-se cu mâinile ridicate, la un metru de la pământ. S-a întors încet în chilia sa, plângând de bucurie că Dumnezeu l-a învrednicit să aibă grijă de aşa un sfânt. A doua zi i-a povestit totul Cuviosului, cerându-i iertare, iar acesta i-a spus: „Lasă, nu-i nimic. Dar să nu spui la nimeni până când voi fi viu.”
A tămăduit pe mulţi, mai ales bolnavi de cancer, copii, dar şi oameni de toate vârstele. Este grabnic ajutător şi nu-i lasă pe cei care se roagă lui. A apărut multora aievea şi în vis vorbindu-le şi dându-le soluţii la problemele lor. Unui copilaş bolnav de cancer i se dăduseră doar câteva zile de viaţă. Auzind aceasta, mătuşa lui a început să citească încontinuu Paraclisul Cuviosului Nichifor cel Lepros, adică cum îl termina, îl începea din nou. Curând, copilul, care avea şi dureri, a început să se simtă mai bine. Apoi, ducându-se părinţii cu copilul la spital şi făcându-i din nou toate analizele, medicii au constatat că acesta s-a făcut bine.
În Bulgaria a apărut în vis unei femei şi i-a spus: „Avertizaţi pe toţi creştinii să se roage mie, în mod repetat. Să citească şi slujbele. Există un leac (pentru COVID-19) şi acesta este Sfânta Împărtăşanie.” Să strigăm şi noi cei aflaţi în această pandemie la Sfântul Nichifor şi cu siguranţă vom primi răspuns: „Sfinte al lui Dumnezeu Nichifor, prietenul nostru al tuturor, vino degrab şi ajută nouă, celor ce cu drag te chemăm în ajutor, roagă pe Milostivul Dumnezeu să ridice povara încercărilor şi neputinţelor noastre şi să ne dea credinţă mărturisitoare, ca împreună cu toţi sfinţii să Îi cântăm: Aliluia!” (Acatist – Condac 13)

(Articol apărut în ziarul duminical al Parohiei Șerban Vodă „Cuvântul care zidește” nr. 14 din 5 aprilie 2020)

Cum apare Sfântul Nichifor Leprosul unei credincioase din Bulgaria 

Iată ce mărturisește aceasta:

Am fost foarte nerăbdătoare și deranjată în săptămânile anterioare de tot ceea ce se auzea în mass-media, dar m-am simțit mângâiat, mai ales când am aflat că Sfântul Nichifor a apărut unui bărbat din Grecia pentru a inspira curaj și dorința de a ajuta oamenii împotriva acestui rău. Întrucât până în acest moment nu aveam prea multe informații despre viața lui, un acatist sau rugăciuni, am fost mângâiată de puținul pe care îl știam deja și mi-am spus că sfântul ne va ajuta, am crezut că va fi cu noi, m-am simțit aproape de el.

Am plâns toată noaptea, m-am rugat la el, M-am gândit la ce se întâmplă în lume și la numărul persoanelor infectate care crește în fiecare zi în Bulgaria. La ora 4 noaptea am adormit. În visul meu l-am văzut pe sfânt. L-am recunoscut imediat. L-am văzut în mantia neagră, ridicându-se în picioare și ținând o cruce aurie în mâna dreaptă.”

Sfântul a îndemnat creștinii să se roage, să se pregătească pentru Sfânta Împărtășanie și să se împărtășească. De asemenea i-a indicat persoanei o plantă care îl poate ajuta să se întărească trupește (imunitatea) și anume cimbrul. A îndemnat ca bisericile să rămână deschise.

Sfântul Nichifor a apărut persoanei respective în trei nopți „A treia noapte l-am văzut din nou… Am înțeles că Bulgaria va fi protejată de virus. M-am întors către el cu întrebarea: „Se va păstra toată Bulgaria?”. Mi-a spus: „Da!” În acel moment, am văzut țara noastră ca pe o hartă și s-a așezat peste ea, peste Bulgaria de sud, și mai exact undeva peste Plovdiv. Și el a spus: „S-au auzit clopotele, s-au auzit clopotele, s-au auzit clopotele!”…

Apoi s-a înălțat la cer și cu crucea de aur în mână a binecuvântat de sus. De pe cruce o lumină a coborât și a luminat întreaga țară. Ultimul lucru pe care l-a spus a fost: „Va trece!”. După toate acestea, s-a produs o schimbare extraordinară în mine. Reasigurarea și puterea pe care Sfântul Nichifor Leprosul, făcătorul de minuni, le-a insuflat în mine, în fața panicii care a cuprins toată lumea, inclusiv țara noastră. (Sursa informațiilor – ro.asceticexperience.com)

ACATISTUL SFÂNTULUI CUVIOS NICHIFOR LEPROSUL, 
FĂCĂTORUL DE MINUNI
4 IANUARIE

Rugăciunile începătoare:
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție; Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori); Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.; Preasfântă Treime…; Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…; Tatăl nostru;
Troparele de umilință
Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că, nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ție, ca unui Stăpân, noi păcătoșii robii Tăi; miluiește-ne pe noi.
Slavă…,
Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri, că Tu ești Dumne­zeul nostru și noi suntem poporul Tău, toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.
Și acum…,
Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.
Crezul; Doamne, miluiește (de 12 ori). Slavă…, Și acum…;
Veniți să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu.
Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniți să ne închinăm și să cădem la Însuși Hristos, Împăratul și Dumne­zeul nostru (de trei ori).
Psalmul 142: Doamne, auzi rugăciunea mea…
Dumnezeu este Domnul… (de trei ori).
TROPAR
Bine ai plăcut lui Dumnezeu, Cuvioase Nichifor, multpătimitorule, care cu arma rugăciunii boala cea rea ai învins, întru totul lui Iov asemănându-te, pentru care nenumărate daruri ai primit, Făcătorule de minuni. (de trei ori)
CONDAC
Pe Cuviosul Nichifor, care prin răbdarea mulțimii pătimirilor sale, a primit cununa cea nestricăcioasă și acum revarsă noian de tămăduiri celor care îl cinstesc, să-l lăudăm zicând: Bucură-te, Sfinte Cuvioase Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…
Apoi Psalmul 50: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta..
CONDACUL 1
Bineplăcut lui Dumnezeu te-ai făcut de copil sfinte, robit fiind de bucuria creației dumnezeiești a Cretei, în peisajul satului tău muntos și a cântărilor de praznic ale Născătoarei de Dumnezeu în pădurea de castani, pe care le-ai purtat cu tine întreaga viață. Când, deschizând larg ușa sufletului tău, te-a pătruns mireasma cea nepieritoare, covârșindu-te, pe care cu dragoste sfântă o împarți acum tuturor. Pentru aceasta cântăm ție: Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
ICOSUL 1
Ți-ai însușit întru totul credința părinților tăi, simpli în ale lumii, dar bogați în cele înalte, căci mama ta se învrednicise a se ruga și la Locurile Sfinte. Apoi rămânând orfan, ai dus cu tine modelul credinței ca pe o mare comoară în casa bunicului tău, care te-a luat spre îngrijire. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că Sfântul Nicolae ți-a fost ocrotitor prin botez;
Bucură-te, că Maica Domnului te-a binecuvântat la Praznicele Sale;
Bucură-te, că Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil ocroteau satul tău;
Bucură-te, că Sfântul Efrem se ruga pentru oamenii locului;
Bucură-te, că satul avea douăsprezece biserici;
Bucură-te, de marele dar al nașterii tale;
Bucură-te, c-ai dobândit mare ocrotire vieții tale;
Bucură-te, că aceasta a fost temelia jertfelniciei tale;
Bucură-te, că Sfinții nu te-au părăsit niciodată;
Bucură-te, că dragostea lor ți-a fost și mamă și tată;
Bucură-te, că dragostea aceasta o împarți acum cu toată lumea;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 2
La treisprezece ani a trebuit să pleci în Hania, să‑nveți meseria de bărbier. Și ți-era scris ție să nu te mai întorci și nici să-i mai vezi vreodată. Credem că numai rugăciunea și dragostea Sfinților tăi ți-au alinat dorul și durerea. Pentru aceasta cântăm Celor de Sus: Aliluia.
ICOSUL 2
Tot cu dragostea prietenilor tăi de Sus ai învins singurătatea și grijile care apăsau gingașul tău suflet de copil de țară, nevoit să facă față unui oraș mare. Pentru nevoința aceasta, cântăm ție:
Bucură-te, că drumul tău era rânduit de Sus;
Bucură-te, că Domnului nimic nu-i era ascuns;
Bucură-te, că se pregătea ție dar nespus;
Bucură-te, că mic de ani fiind, toate temerile le-ai învins;
Bucură-te, că drumul tău ducea Sus;
Bucură-te, că ascultător fiind ai surprins;
Bucură-te, că prietenos fiind prieteni ți-ai făcut;
Bucură-te, căci chipeș fiind, te-ai făcut plăcut;
Bucură-te, că sufletul tău frumos s-a văzut;
Bucură-te, că egoismul nu l-ai cunoscut;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 3
Dar marea încercare a vieții tale abia acum începea sfinte, căci lepra a pus pecetea muceniciei tale nesângeroase pentru întreaga-ți viață. Pentru aceasta, Celui ce pe toate mai înainte le cunoaște și le rânduiește, Îi cântăm cu smerenie: Aliluia!
ICOSUL 3
Cunoscând tu semnele bolii, urmările ei și soarta celor bolnavi, respinși, disprețuiți și izolați de lume, ți-ai purtat în taină durerea. Și pentru a evita alungarea ta în „mormântul morților vii”, la șaisprezece ani ai plecat în ascuns în Egipt, și acoperit de sfinții tăi ți-ai practicat meseria de bărbier în Alexandria. Pentru puterea și durerea aceasta, cântăm ție:
Bucură-te, că durerea sufletească te-a călit pentru ce aveai de răbdat;
Bucură-te, că la Locurile Sfinte te-ai rugat;
Bucură-te, că rugăciunea ta, tărie ți-a dat;
Bucură-te, că fără timp copilăria ți-ai lepădat;
Bucură-te, că boala asta cruntă te-a maturizat;
Bucură-te, că Sfinții tăi nu te-au uitat;
Bucură-te, că în voia Domnului cu totul te-ai lăsat;
Bucură-te, căci, ca din mâna Domnului, toate le-ai primit;
Bucură-te, că în vâltoarea vieții smerit ai stat;
Bucură-te, că drumul vieții tale este de neconfundat;
Bucură-te, că, doar pe Sfinți având, lor te-ai confesat;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 4
Nu ai putut rămâne prea mult sfinte nici aici, căci semnele bolii tale erau de acum la vedere și nedeznădăjduind ți-ai încredințat taina unui arhiereu venit din Hios, care te-a îmbărbătat și te-a primit ca un adevărat părinte, mult ajutându-te. Pentru aceasta, Celui care pe toate le rânduiește și le îngăduiește, dar Care dăruiește și puterea de a le duce, Îi cântăm: Aliluia.
ICOSUL 4
Descoperind în tine un tânăr mai puțin obișnuit, peste care odihnea Harul Duhul Sfânt, acesta te-a trimis să-ți folosești puterea pilduitoare alături de Cuviosul Antim, la leprozeria din Hios, patronată de Maica Domnului „Ascultătoarea”, cu ajutorul Sfântului Lazăr cel înviat din morți. Pentru care, mulțumind Maicii Sfinte, cântăm ție:
Bucură-te, că Maica Domnului niciodată nu te-a părăsit;
Bucură-te, că Aceasta întreg drumul vieții ți-a însoțit;
Bucură-te, că binecuvântarea Sa, la intrarea în leprozerie ai primit;
Bucură-te, că prin grija Sa viața ți-ai chivernisit;
Bucură-te, că, orfan fiind, de Dânsa te-ai lipit;
Bucură-te, că pe Dânsa de Maică ai primit;
Bucură-te, că de Dânsa niciodată nu te-ai despărțit;
Bucură-te, că rânduiala Sfântă acum ți s-a deslușit;
Bucură-te, că în brațele-i Sfinte aici ai fost primit;
Bucură-te, că bolnav fiind, tu sănătos te-ai privit;
Bucură-te, că Maicii Sfinte toate darurile i-ai atribuit;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 5
Maica Domnului a grăit din icoană Cuviosului Antim: „Ia icoana mea și îngrijește-o cum se cuvinte, și într-o zi vei vedea ce se va petrece în jurul ei”. Și așa s-a și întâmplat, căci nenumărate minuni au avut loc zi de zi cu leproșii. Pentru aceasta cântăm Maicii lui Dumnezeu: Aliluia!
ICOSUL 5
Sub binecuvântarea Maicii Domnului, ascultătorule și pătimitorule Nicolae, roada cea bună a satului Sirikari, ai primit schima cea monahicească cu numele Nichifor și te-ai avântat în nevoințele cele monahicești, sub povățuirea Cuviosului Sfânt Antim, ignorând boala care te rodea. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că ți-ai închinat viața lui Dumnezeu;
Bucură-te, că te-ai dedicat slujirii semenilor;
Bucură-te, că ai întărit pe cei de o suferință cu tine;
Bucură-te, că în Dumnezeu ți-ai găsit pacea;
Bucură-te, lucrătorule al faptelor bune;
Bucură-te, alinătorule al sufletelor îndurerate;
Bucură-te, slujitorule al bolnavilor;
Bucură-te, că roadă sfântă aici ai cules;
Bucură-te, că rugăciunea mai mult ai lărgit;
Bucură-te, că prin nevoință, biruința s-a plămădit;
Bucură-te, alesule al lui Dumnezeu;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 6
Cu fiecare zi mai mult te împlineai, atâta râvnă în ascultare a veai față de părintele tău duhovnicesc Antim, încât nici apă nu beai fără binecuvântare, iar hrana ta era una strict monahicească. Trăiai și-L respirai pe Dumnezeu, devenind om purtător de Dumnezeu și de Hristos, încât duhurile necurate se temeau de tine, neputând răbda prezența ta. Pentru aceasta cântăm Celui ce dă tuturor asemenea puteri: Aliluia!
ICOSUL 6
În leprozerie ți-ai luat ucenic sfinte, pe micul Teodor din Hios, care molipsindu-se de lepră, a fost adus de părinții săi aici. Și amintindu-ți cât ai tânjit după dragostea părintească în viața ta, l-ai luat sub îngrijirea și mângâierea ta părintească, căci Duhul lui Dumnezeu era cu tine. Pentru aceasta îți cântăm ție:
Bucură-te, că micul Teodor ți-a fost ca un fiu;
Bucură-te, că și el te ținea ca pe părintele lui;
Bucură-te, că toți te simțeau ca pe omul lui Dumnezeu;
Bucură-te, că tuturor le erai ajutător;
Bucură-te, că nevoința monahicească ți-ai lărgit;
Bucură-te, că păreai mereu neobosit;
Bucură-te, căci, cu cât te jertfeai, cu atât ieșeai mai întărit;
Bucură-te, că Maica Domnului niciodată nu te-a părăsit;
Bucură-te, că de sfinții copilăriei tale nicicând nu te-ai despărțit;
Bucură-te, că mai aproape de cer zi de zi te-ai suit;
Bucură-te, că durerile bolii cu rugăciunea ai biruit;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 7
După cum nici uleiul nu iese de nu se zdrobesc măslinele, și nici vinul nu curge de nu se strivesc strugurii, așa și pe tine, sfinte, ca să dai roadă aleasă, Domnul a îngăduit să te înțepe mai tare ghimpele bolii care, atingându-ți ochii, te-a orbit. Și tu, noule Iov, te-ai smerit zicând ca și celălalt Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!” Iar noi, Celui care cu rânduială îngăduie toate, împreună cu tine Îi cântăm: Aliluia!
ICOSUL 7
Această nouă încercare, Sfinte Nichifor, ai purtat-o cu pace sfântă. Și nemaiputând să îngrijești micuța ta grădină, l-ai luat pe Teodor „asociat” la culturile tale. Căci mâinile voastre schilodite, de martiri fără sânge, cultivau legume și flori în cutiuțe mici, care se vindeau la piață. Încă aduceați și prinosul muncii voastre, legume pentru muncitorii și maicile ce se îngrijeau de ridicarea Mănăstirii Maicii Domnului „Ajutătoarea”. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că stricăciunea trupului, sufletul nu ți-a atins;
Bucură-te, că timpul tău în permanente lupte s-a scurs;
Bucură-te, că drumul tău tot mai sus te-a dus;
Bucură-te, că evlavia copilăriei tale nu s-a stins;
Bucură-te, că la ai tăi în viață niciodată n-ai mai ajuns;
Bucură-te, că ale lumii toate au rămas în apus;
Bucură-te, că pronia, pe calea vieții, suflete mari ți-a adus;
Bucură-te, că micului Teodor i-ai fost bucurie și ajutor nespus;
Bucură-te, că și Cuviosul Antim nădejdea în tine și-a pus;
Bucură-te, că râvna ta Sfinte pe mulți i-a prins;
Bucură-te, că faptele minunate ale Maicii Domnului le-ai scris;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 8
A îngăduit Domnul că nevoințele tale să nu rămână necunoscute, Sfinte. Ca Teodor să vadă cum ceasuri întregi te rugai noaptea pentru pătimitorii leprozeriei și pentru lume, bătând nenumărate metanii, înainte ca boala să-ți schilodească și mâinile și picioarele. Pentru aceasta, Celui ce ți-a dat ție putere, cu dragoste sfântă Îi cântăm: Aliluia!
ICOSUL 8
Nevoințele tale monahicești, jertfirea și dragostea pentru semeni, cinstirea Maicii Domnului și a Sfinților, grija și râvna pentru cele sfinte, răbdarea cu care ți-ai purtat boala, cum te-ai predat întru totul voii sfinte a lui Dumnezeu, au fost din tine un om desăvârșit, care nu s-a certat niciodată cu vreun om și n-a rănit niciodată inima cuiva. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că nevoințele tale erau aducătoare de daruri sfinte;
Bucură-te, că ai fost un model de viețuire pentru Teodor;
Bucură-te, că prin tine a dobândit și el putere;
Bucură-te, că a fost martor jertfelor tale;
Bucură-te, că prin mărturiile lui te cunoaștem și noi;
Bucură-te, că mucenicia ta se vădește;
Bucură-te, că jertfele tale ne întăresc duhovnicește;
Bucură-te, că râvna ta în noi înflorește;
Bucură-te, că puterea ta ne întărește;
Bucură-te, că viața ta model de martiraj ne este;
Bucură-te, că cinstirea ta ne îmbogățește;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 9
Deși ți-ai pierdut vederea trupească, și trupul ți-era de boală mâncat, trăiai cu desăvârșire mult mai înalt și mai frumos. Cântai ca un înger, precum Pantelimon, mitropolitul din Hios, a spus, știind pe de rost troparele și Apostolul, căci ți-era foarte dragă ascultarea de protopsalt. Și seară de seară erai în Paraclisul Sfântului Lazăr, al leprozeriei, unde se adunau bolnavii pentru Pavecernița cu Canonul Maicii Domnului, Maica îndureraților. Pentru aceasta îi cântăm cu dragoste sfântă: Aliluia!
ICOSUL 9
Cei ce te auzeau cântând Axionul rămâneau uimiți și se întrebau: „Ce glas îngeresc este acesta?” Harul lui Dumnezeu te-nveșmântase sfinte, căci cu cât trupul ajungea mai schilodit, cu atât sufletul se înălța mai mult, căci deși nu spuneai, îngerește vedeai și simțeai. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că ai dobândit viață îngerească;
Bucură-te, că nu mai aveai vreo nevoie trupească;
Bucură-te, că te-ai depărtat de orice dorință lumească;
Bucură-te, că sufletul l-ai ajutat să se întărească;
Bucură-te, că, viața ta, întreaga lume o s-o cunoască;
Bucură-te, că mângâiere ești celor ce vor să te cinstească;
Bucură-te, că ai învățat lumea să nu cârtească;
Bucură-te, că ai încântat lumea cu cântarea ta îngerească;
Bucură-te, că ai luminat suflete cu dăruirea ta monahicească;
Bucură-te, că ne învălui cu mireasma ta cerească;
Bucură-te, că toți te cinstim și, de praznic, la tine gândim;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 10
Dar Dumnezeu, care are rânduielile Sale ascunse nouă, a pus capăt acestei boli crunte, așezându-te în rândul martirilor fără de sânge. Și descoperindu-se tratamentul leprei, Sfântul Antim, părintele tău, cel împodobit cu multe daruri, te-a trimis la spital în Atena, încredințându-te, la cei 67 de ani ai tăi, spre îngrijire unui alt monah lepros, Evmenie. „Ai mare grijă de comoara pe care ți-a trimis-o Preasfânta, îi scria părintele tău, căci ai să te folosești mult în viața ta de viața lui. Acesta este monah desăvârșit. Și vei fi și tu desăvârșit dacă îi vei sluji până la sfârșitul vieții”. Pentru grija pe care Cei de Sus permanent ți-au purtat-o, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
ICOSUL 10
Toată viața ta te-ai lăsat întru toate în voia lui Dumnezeu, sfinte, drept care ai simțit mereu pronia Lui în viața ta. Și permanent Dumnezeu a trimis ție cele de trebuință. Deși orb și cu picioarele schilodite și trupul ros de boală, provocându-ți multă durere fizică, ai rămas blând, smerit, lipsit de orice pretenție, cu multă supunere, să nu împovărezi pe cineva. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că 41 de ani rugăciunea ta s-a înălțat în leprozeria din Hios;
Bucură-te, că Dumnezeu te-a adus la Atena ca nu stea lumina sub obroc;
Bucură-te, că tot timpul ai fost blând și smerit;
Bucură-te, că n-ai cerut niciodată nimic, să nu superi pe nimeni;
Bucură-te, că de tânăr te-ai ridicat deasupra nevoilor omenești;
Bucură-te, că ai primit și practicat rugăciunea inimii;
Bucură-te, că mintea ta era în cer;
Bucură-te, că tuturor radiai pace și blândețe;
Bucură-te, că luminai pe cei ce te întâlneau;
Bucură-te, că întăreai pe cei bolnavi;
Bucură-te, că te rugai pentru cei întristați și încercați;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 11
S-a dus vestea că în Spitalul de boli infecțioase din Atena este un părinte harismatic, și mulți oameni te-au cercetat, părinte, necunoscuți împovărați de nevoi sau deznădăjduiți. Încă și ierarhii veneau la tine pentru binecuvântare și povețe. Pentru aceasta, slăvim pe Cel ce răsplătește tuturor răbdarea, și Îi cântăm: Aliluia!
ICOSUL 11
S-a întors roata Sfinte Nichifor, tu cel schilodit de boală și orb, aduceai mângâiere celor bolnavi cu sufletul și cu trupul. Bolnavii spitalului și nenumărați străini umpleau mica și sărăcăcioasa ta chilie din spital. Și toți plecau cu pace și nădejde, căci dobândeau sănătate sufletească din preaplinul lumii tale duhovnicești. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că ai dobândit trezvia și isihia;
Bucură-te, că tu cu rugăciunea neîncetată te învredniceai;
Bucură-te, că aceasta ai primit-o de la părintele tău, Sfântul Antim;
Bucură-te, că și el o avea de la Cuviosul Pahomie din Hios;
Bucură-te, că și Sfântul Nectarie de la Eghina tot de la el o avea;
Bucură-te, că și tu ai predat-o fiului tău duhovnicesc, Părintele Evmenie;
Bucură-te, că, după mulți ani de cereri, Dumnezeu te-a dăruit lui îndrumător;
Bucură-te, că toți se hrăneau din dulceața ta duhovnicească;
Bucură-te, că lucrarea ta sfântă ai lărgit;
Bucură-te, că pe tineri i-ai învățat cum să se roage;
Bucură-te, că tu însuți te rugai pentru toți;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDACUL 12
Călătoria ta s-a încheiat Sfinte la Atena, în plină desăvârșire, la 74 de ani, când ai plecat la Cel de Sus, înfățisându-te Domnului cu toate roadele nevoințelor tale. Te-au petrecut bolnavii, prietenii, vizitatorii din Biserica Spitalului „Sfinții Doctori fără de arginți”, până la mormânt, cu convingerea că te vei ruga pentru ei și în Cer. Pentru aceasta, slăvind pe Cel Care dă cinstire celor ce-L slăvesc, cântăm cu bucurie: Aliluia!
ICOS 12
Sfințenia ta s-a făcut cunoscută tuturor încă de atunci, Sfinte Nichifor, când s-a scris despre tine: „(…) A fost un monah neagonisitor, lepros, orb și aproape paralizat. Cu toate acestea, privirea sa stinsă era pătrunsă de lumina sfințenie, buzele sale tremurânde păstrându-și surâsul ceresc până la ultima suflare (…) În pofida anonimatului său (…) a fost o făclie luminoasă a Bisericii lui Hristos.” Și aceasta s-a și adeverit, sfintele tale moaște răspândind o bună mireasmă, dăruiesc acum noian de vindecări și binecuvântări, nouă tuturor celor care te cinstim, indiferent unde ne-am afla. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că moaștele tale izvorăsc neîncetat o bună mireasmă;
Bucură-te, că vii în trup și-i ajuți pe cei bolnavi;
Bucură-te, că vii aievea la slujbe și intri în Sfântul Altar;
Bucură-te, că învălui cu mireasma ta pe toți cei care te cinstesc;
Bucură-te, că faci noian de tămăduiri celor ce‑ți cer ajutorul;
Bucură-te, că vii în vis aducând mângâieri și încurajări;
Bucură-te, că alungi duhurile de la cei încercați;
Bucură-te, că transmiți în vis cele de folos semenilor;
Bucură-te, că tămăduiești și pe cei cu boli incurabile;
Bucură-te, că aduci pacea în familii;
Bucură-te, că răspunzi pe loc chemării, ca și Sfântul Mina;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!
CONDAC 13
Sfinte al lui Dumnezeu Nichifor, prietenul nostru al tuturor, vino degrab și ajută nouă, celor ce cu drag te chemăm în ajutor, roagă pe Milostivul Dumnezeu să ridice povara încercărilor și neputințelor noastre și să ne dea credință mărturisitoare, ca împreună cu toți sfinții să Îi cântăm: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori)
Apoi se citește Icosul 1 și Condacul 1, apoi aceste rugăciuni:

RUGĂCIUNE:

Doamne, Care prin rânduiala Ta cea sfântă, Ți-ai ales prieteni dintre oameni, ca să mijlocească nouă cererile, te rugăm, primește rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, ale Sfântului Nichifor Leprosul multpătimitorul, și ale tuturor Sfinților Tăi, pentru ca tot omul cel încercat sufletește și trupește să primească mila Ta a toate vindecătoare, iertarea păcatelor și sfântă și nefățarnică credință.
Apără țara aceasta și poporul ei, păstrând vie până la a doua venire a Ta, dragostea ce ți-o poartă, cinstind pe Preacurata Maica Ta și pe toți Sfinții, cu care slăvindu-Te, să ne mântuim. Amin!

Rugăciunea celui copleșit de îngrijorare și teamă

Sfinte Părinte Nichifor, iată că spaima, panica și cumplita frică de moarte mă încolțește, tulburându-mi sufletul și trupul. Nimic din cele ale lumii nu mai are putere să-mi aducă liniște și să facă să înceteze învolburarea și vacarmul lăuntric, de aceea vin înaintea ta, aflând că pe tine te-a dăruit Dumnezeu ca ocrotitor și izbăvitor în vremea acestei boli. Miluiește și tămăduiește neputința mea lăuntrică și slobozește-mă din puterea noianului de gânduri și îngrijorări, căci am înălțat prin frică Babilonul lor, socotind că Dumnezeu nu mai poartă grijă de lume și de fiecare om în parte. Învață-mă a aduce înaintea Domnului tot ce trăiesc lăuntric, ca astfel să nu mă mai ascund în cotloanele cele întunecate ale depărtării de Dumnezeu. Și fie ca, făcând astfel, să mi se lumineze cu lumina cunoștinței și sufletul, și trupul spre însănătoșire deplină, dar și spre încredințare că Domnul Hristos veșnic mă iubește, nemărginit mai mult decât o voi putea face eu vreodată. Amin.

Rugăciune de încredințare în mâinile lui Dumnezeu

Cuvioase Părinte Nichifor, tu ai trecut prin cumplita boală a leprei, iar prin răbdarea și mulțumirea ta către Domnul, te-ai umplut de lumină dumnezeiască și te-ai făcut asemenea sfinților mucenici. Curățește-mă și pe mine de lepra împătimirilor după cele pământești, ca izbăvindu-se sufletul din îndulcirea cea rea, să se izbăvească de duhoarea stricăciunii și a deznădejdii pe care am lucrat-o în fiecare zi a mea, socotindu-L pe Dumnezeu a fi undeva departe și indiferent. Ajută-mă ca măcar acum să-L văd, înțelegându-I cuvintele, ca astfel să mă găsesc pe mine însumi, cel care n-am încetat să mă risipesc în mulțime de deșertăciuni și lucruri de nimic. Pune în mine putere, ca să izbândesc în adâncirea lăuntrică și schimbarea cea bună a minții și astfel, cu dragoste și recunoștință, să îmi încredințez deplin viața în mâinile Domnului, săvârșind aceasta în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Rugăciune obștească pentru toți ce în suferință, pentru toate cadrele medicale și pentru toți cei care îi slujesc, în felurite chipuri, pe cei suferinzi

Sfinte Părinte Nichifor, cu privirea ta cea milostivă cuprinzându-ne, acoperă-ne pe toți cu darul Preasfântului Duh și sădește în sufletele noastre sămânța cea sfântă a dragostei jertfelnice pentru aproapele nostru. Risipește urâciunea răcelii sufletești celei pline de egoism, ca luminându-ne cu binecuvântata mărinimie sufletească, să-i purtăm pe toți în îmbrățișarea noastră lăuntrică și cu rugăciune să primim suspinele și durerile tuturor celor care se află în boală ori în grea mâhnire. Ajută-ne ca nu cumva, cu molima fricii și a patimilor noastre întunecate, să-i îmbolnăvim pe cei care, din dragoste pentru aproapele, îl slujesc cu jertfelnicie, iar lor tuturor dăruiește-le putere și înțelepciune, ca prin tot ceea ce vor săvârși, să le strălucească în inimi dragostea lui Dumnezeu pentru om. Încă te rugăm, Sfinte Nichifor, primește-i și mijlocește pentru toți cei care prin această boală se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, trecând în veacul cel neclătinat și nepieritor. Amin.
Și cântarea: Cuvine-se cu adevărat.
Apoi se face Otpustul.

Să gândiți profund de ce am ajuns aici, și de ce ne-a adus pe noi Dumnezeu în starea aceasta, pentru că nu s-a pomenit de la întemeierea lumii până astăzi să fugim unii de alții și să ne fie frică să stăm de vorbă unii cu alții (04.04.2020)

(predica părintelui Dinu Pompiliu după slujba Deniei Acatistului Bunei Vestiri, 03.04.2020)

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

Binecuvântați și drept-măritori creștini, îngăduiți-mi seara aceasta câteva cuvinte despre importanța Deniei din săptămâna a cincea din Postul Mare. Este o sărbătoare deosebită pentru Biserica noastră, pentru că noi avem ca ocrotitoare pe Maica Domnului și întotdeauna trebuie să aducem imne de slavă Maicii Domnului, cea care ne-a ajutat să facem această minunată biserică, cea care are un rol important în viața bisericii și în viața omenirii. Noi o cinstim pe Maica Domnului și îi acordăm trei prerogative dumnezeiești, despre care am să vă vorbesc în cele care urmează.

Dar sărbătoarea aceasta, denia aceasta se ține încă din secolul VI. Ea ne aduce aminte de o întâmplare petrecută în Constantinopol, în vremea Împăratului Heraclie, care s-a luptat mult cu perșii pentru ca să păstreze Ortodoxia și să apere Imperiul Bizantin Ortodox. Știm cu toții că Împăratul Hozroe al perșilor a cucerit toate Locurile Sfinte și a decapitat mii de călugări, mii de sfinți a făcut în Țara Sfântă, iar după ce el a trecut la cele veșnice, după ce a murit, fiul său a urmat și acesta a încheiat un pact cu Împăratul Heraclie. Lucru care nu a convenit la dușmanii lui Heraclie și au venit pe Marea Neagră ca să cucerească Constantinopolul. Nu au mai avut nicio scăpare, decât s-au apucat să cânte imnul acatist pe care l-am citit noi în seara aceasta, dedicat Maicii Domnului. S-au suit pe zidurile Constantinopolului și au cântat acesta și Maica Domnului a făcut o minune, cum a făcut ea dintotdeauna minuni în viața bisericii. Atunci a scăpat Imperiul Bizantin și cei care s-au abătut asupra Imperiului au plecat înfrânți.

Dar de ce este importantă pentru noi seara aceasta?

Și noi, așa cum ați auzit în ultimul timp, ne aflăm într-un război. Dar nu cu cele care se văd, cu cele care nu se văd. Ne luptăm în primul cu noi, ca să biruim păcatul, dar și cu virusul acesta ucigaș, despre care un superior al Locurilor Sfinte din Muntele Sinai spunea că este cu îngăduința Lui Dumnezeu, că dacă a apărut atâta tehnologie și omul s-a socotit a fi mai mare decât Dumnezeu, iată, această nenorocire s-a abătut asupra noastră și un virus nevăzut este acel care face ca mulți din frații nostri să treacă la cele veșnice fără să se aștepte. Și noi am rămas acum să slujim aici, în Biserică, pentru cei care sunt acasă. Dar să știți, stând acolo la casele dumneavoastră, trebuie să gândiți profund de ce am ajuns aici, așa cum și noi ne gândim de ce ne-a adus pe noi Dumnezeu în starea aceasta, pentru că nu s-a pomenit de la întemeierea lumii până astăzi să fugim unii de alții și să ne fie frică să stăm de vorbă unii cu alții.

Noi nădăjduim că din acest război nevăzut cu acest virus ucigaș să ieșim biruitori. Și o vom face cu ajutorul sfinților. Care este cea mai mare între Sfinți? Este Maica Domnului. Pentru că ea a strălucit în toate virtuțile. Dacă sfinții au strălucit într-o virtute sau alta și au primit de la Dumnezeu mari faceri de bine și le-a dat daruri peste daruri, vă închipuiți câte daruri are Maica Domnului de la Fiul său, pentru că ea este mai presus decât heruvimii și serafimii și de aceea Biserica îi acordă o cinste deosebită Maicii Domnului, pentru viața ei curată, pentru smerenia ei care a depășit toate virtuțile și mai ales pentru binefacerile pe care le-a revărsat întotdeauna în istorie.

Spuneam că îi acordăm trei prerogative dumnezeiești, pe care le-am păstrat de la Sfinții Părinți ai Biseriii, chiar de la Apostoli. Maica Domnului este fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere. Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, așa cum au hotărât Părinții de la Sfântul Sinod Ecumenic I și la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes și Maica Domnului este Mijlocitoare pentru neamul omenesc, așa cum a mijlocit la nunta din Cana Galileii și la rugăciunea Maicii Domnului, deși nu era vremea ca să facă minuni, la rugăciunea Maicii Domnului, Mântuitorul a făcut prima minune.

Și A spus:  Încă nu este vremea Mea. Dar când Maica Domnului L-a rugat, Mântuitorul a făcut minune și a prefăcut apa în vin, ca să ne arate Scriptura prin aceste cuvinte cum că Maica Domnului are puterea de a grăbi orice minune în viața noastră.

Și cum pământul țării noastre este socotit Grădina Maicii Domnului, era cândva, dar pe care noi l-am spurcat prin viața noastră, că altminteri nu s-ar fi abătut asupra noastră atâtea nenorociri. Mamele n-au mai fost mame. Nu numai aici. Auzeam că la New York s-a dat aprobare ca să se facă până și în ultima săptămână a sarcinii să se facă avort. Cutremurător! De aceea s-a și umplut de molimă New York-ul în ziua de astăzi. Dar nu numai acolo. Și noi strălucim” prin această fărădelege, fiind aproape primii în top cu cele mai multe avorturi: 22-23 de milioane de avorturi înregistrate, după Revoluție încoace. Nu au mai vrut femeile, din comoditate, să nască. Nu au mai avut dragostea să își umple casa de copii. Au făcut păcate grele, cu îngăduința bărbaților, că și ei sunt vinovați pentru lucrul acesta și mai ales pentru faptul că familia, deși pe hârtie se spune că este ocrotită, nu mai este ocrotită de stat. Ea săraca se menține așa cum poate, fiind lovită de patimi grele, de șomaj și toate nenorocirile care s-au abătut asupra familiei și cele mai grele sunt loviturile pe care le primesc femeile.

De aceea poate că în perioada aceasta atât de grea, rugăciunea mamei este cea mai plăcută înantea Lui Dumnezeu. Rugăciunea copiilor – să ne așezăm în genunchi cu copiii noștri și să ne rugăm la Maica Domnului – nu știm multe rugăciuni, măcar Tatăl Nostru să îl spunem, măcar o lacrimă să vărsăm. Și atunci cu siguranță Maica Domnului este aceea care a șters toată lacrima de la fața tuturora.

A revărsat nenumărate minuni în Biserica noastră. Maica Domnului este aceea care a intervenit în viața fiecăruia dintre noi și ea este cea care ocrotește țara aceasta, pentru că dacă în Sfântul Munte sunt peste 200 de altare dedicate Maicii Domnului, la noi sunt mii de altare dedicate Maicii Domnului. Ortodoxia noastră românească îi acordă Maicii Domnului imne de rară frumusețe, deci o laudă cum se cuvine, cuprinsă în acatiste, în Bogorodicină, în toate cântările acestea dedicate Maicii Domnului.

Apoi Maica Domnului strălucește printr-o iconografie de o frumusețe fără margini. Așa cum ați văzut dumneavoastră în Biserica noastră cum le-am făcut pe toate să le puteți vedea. Maica Domnului, nefăcută de mână omenească, de la Sfântul Munte Athos, Maica Domnului ca o icoană a recunoștinței, care seamănă cu icoana de la mormântul Maicii Domnului de la Ierusalim și Maica Domnlui Șerbănița, icoana singură care a rămas din vechea Biserică și care este făcătoare de minuni. Multe femei s-au tămăduit chiar de cancer.

Deci iată, pe toate acestea le-am pus înaintea dumneavoastră, ca să vedeți că noi o iubim pe Maica Domnului. Fără Maica Domnului n-ar fi fost nimic din toate câte se văd în Biserica aceasta. Iar duhul ei este prezent în Biserica aceasta și pe toți ne așteaptă cu dragoste de mamă, ca să ne întoarcem din nou în biserică și să strălucim în toate virtuțile, dar mai ales să strălucim în smerenie. Este o lecție pe care Maica Domnului ne-o dă tuturor, dar mai ales femeilor, să fie cu viață curată, sfântă. Să nască copii. Să se ferească de prietenii din acestea dubioase. Să caute căsătorie cu naștere de fii. Să nu se gândească la viață ușuratică și să ne ferim de păcatul desfrânării. Și asta este un lucru foarte grav, pentru că fiice ale neamului nostru, așa de frumoase, au mers pe toate centurile marilor capitale europene, prostituându-se. Și acum au venit acasă pline de boli și de viruși și nu știm pe ce cale s-o luăm. Numai întorcându-ne la Maica Domnului, ea va ști să ridice omul care să descopere un leac, ca să putem scăpa de acestă încercare.

Stăm să ne gândim încotro vom merge, care mai este rolul nostru pe pământul acesta. Am să mă gândesc, duminica viitoare să vă spun și care sunt gândurile unui preot în aceste momente de restriște. Ce căutăm noi între dumneavoastră? Pe Iisus Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel, și pe Acela răstignit.

Au fost și sunt foarte multe greutăți care s-au abătut asupra Bisericii, pentru că până la urmă dumneavoastră sunteți Biserica lui Dumnezeu, și au fost și mulți oameni de bun simț. Nu au încetat zilele aceastea să aducă pungi pentru cei care nu mai au nici bani și nici măcar cu ce să își plătească întreținerea. Aceasta este dragoste curată pe care oamenii și-au arătat-o și sunt sigur că Dumnezeu nu va trece cu vederea rugăciunile lor. Să știți că o rugăciune, ca să poată fi ascultată fie de Dumnezeu, fie de Maica Domnului, trebuie însoțită cu multă milostenie. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur, care atunci când se ruga avea o cutie și punea un bănuț pentru săraci în cutie, spune că atunci când însoțim rugăciunea cu milostenia, milostenia ajunge înaintea tronului lui Dumnezeu mai repede decât rugăciunea. Pentru că milostenia este o cale prin care noi putem să Îl îndreptăm pe Dumnezeu cu milă față de noi și este calea prin care obținem mai repede iertarea păcatelor.

Să ne rugăm mai mult în perioada aceasta, ca Dumnezeu să ne ierte păcatele și fărădelegile. Să căutăm duhovnicul, să ne spovedim, să fim pregătiți ca pentru moarte. Nu mai gândiți că trăim nu știu cât. Nu mai gândiți că sunteți tineri și amânați la bătrânețe. Nu se știe, au murit foarte mulți tineri. Căutați duhovnicul și stați mai departe, dar spuneți-vă păcatele. Și dacă le spui, ți se vor ierta. Și avem pilde, nenumărate pilde în Sfânta Scriptură, de unii care și-au mărturisit păcatele și le-au fost iertate, cum a fost David. Și-a mărturisit păcatul și Dumnezeu l-a iertat. Dar sunt și pilde cu alții, care nu și-au mărturisit păcatul și nu au fost iertați.

De aceea, căutați să profitați de faptul că avem multă liniște, cercetați-vă conștiințele, scoateți hârtii, scrieți pe ele, gândiți-vă din copilăria dumneavoastră până la adânci bătrâneți sau cât ați trăit dumneavoastră, care sunt păcatele prin care am mâniat pe Dumnezeu. Și El, când ne întoarcem, El este gata să sară în ajutorul nostru și să ne ierte păcatele. Ca să se împlinească și cu noi Scriptura care zice: Fericiți cei cărora li s-au acoperit fărădelegile și li s-au iertat păcatele. Dacă avem această perioadă de liniște oarecum și stăm și cugetăm, lăsați vechile patimi pe care dumneavoastră le-ați avut, cu beții, cu furtișaguri, cu răutăți, cu fumatul acesta – am văzut că își punea masca pe figură și scotea și fuma – cumplit! E un semn al Sfârșitului această patimă cumplită de care sunt mulți stăpâniți.

Căutați să fiți cu mai multă atenție la bătrânii dumneavoastră, să știți că toți vom ajunge bătrâni. Sunt unii la care nimeni nu le deschide ușa, sunteți vecini cu ei. Pune-i o pâine acolo, că nu sărăcești din pricina aceasta. Vezi că nu poate să își cumpere ceva? Fă un pas așa, fii și tu bun o dată în viața ta și o să vezi cum înmoi mila Lui Dumnezeu asupra ta și o să simți o bucurie care nu-i din lumea aceasta, căci ținta Legii, să știți, este dragostea din toată inima. De aceea a venit Hristos, ca noi să ne iubim unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.

Cred că este momentul cel mai nimerit să ne arătăm dragostea față de semenii noștri. Și dumneavoastră știți mai bine și mai frumos ca mine cum să o faceți. Sunteți în sectorul nostru și vă mărturisesc: cunosc sectorul acesta bine și le știu și valoarea sufletului și bunătarea și blândețea și îndelunga-răbdare și credincioșia și facerea de bine v-o cunosc și sensibilitatea sufletească. Vă știu pe mulți și de unde ați plecat și unde ați ajuns, și cât de mult v-a ajutat Dumnezeu în viață. Nu uitați cât de bun a fost Dumnezeu cu noi, sau cum spune psalmistul: Cât de bun este Dumnezeu cu cei drepți la inimă! Fiți cu inima curată și veți vedea pe Dumnezeu. Amin!

publicat in 04.04.2020

de Anders Noren.

SUS ↑